Căpitanul Sever Pleniceanu, despre canibalii din Congo

Militar de carieră, doctor şi cartograf, căpitanul Sever Pleniceanu, nepot după frate al boierului Dumitru Pleniceanu stabilit în Vădenii Gorjului, se va angaja în armata colonială belgiană şi va investiga pentru trei ani, între 1898 şi 1901, regiunea centrală a Africii. La întoarcerea în ţară, acesta va publica lucrarea  intitulată „Asupra Statului Independent Congo” la Tipografia Nicu D. Miloşescu din Târgu-Jiu, în care a descris clima, vegetaţia şi fauna, credinţele şi miturile din inima continentului negru, dar şi modul de organizare al triburilor de pigmei şi canibali.

Pentru europenii secolului al XIX-lea, această zonă era supranumită „Africa întunecată”, datorită relatărilor înspăimântătoare despre canibalii care ar fi trăit în adâncimile junglei. În 1899, celebrul scriitor Joseph Conrad scria în romanul „Heart of darkness” că acesta era un „teritoriu al ororilor de coșmar şi al canibalilor sângeroşi”.

Despre aceştia din urmă, aventurierul român şi-a notat, cu acribia specifică unui veritabil documentarist, ritualurile practicate în timpul actelor de canibalism. Multe dintre informaţii sale au constituit pentru europenii de acum un veac, primele mărturii veridice despre triburile de canibali din Africa.  

Astfel, aflăm din consemările aventurierului român că „în Congo de sus, mai toate triburile se hrănesc cu carne omenească. Femeile nu sunt canibale şi nici nu pot servi de ospăţ canibalilor.” (Sever Pleniceanu, Asupra Statului Independent Congo, Târgu-Jiu, Tipografia Nicu D. Miloşescu, 1902, p. 35)

La sfârşitul secolului al XIX-lea, în Congo, carnea de om, în special sclavi, se vindea în târguri: „cumpărătorul cu bucata, îşi alegea partea care se însemna pe corpul sclavului şi după ce s-au vândut toate, nenorocitul era omorât, despicat şi împărţit, iar fiecare cumpărător se ducea cu bucata lui” (Ibidem, p. 45).

În calitatea sa de reprezentant al armatei belgiene în Congo(„şef al zonei de nord din districtul Cataractelor”), căpitanul Pleniceanu a cunoscut de aproape modul de organizare al triburilor de canibali, aducând precizări importante despre felurile de canibalism. Aflăm din consemnările sale că existau două feluri de canibali, „cei propriu-zişi, adică al acelora ce se hrănesc cu carne omenească, din obişnuinţă, ca şi cum s-ar hrăni cu orice altă carne, şi al canibalilor de ocaziune, adică al acelora ce mănâncă pe cei căzuţi în luptă, fie ei vrăjmaşi ori de-ai lor, şi pe prinşii de războiu: credinţa le este că vor dobândi tăria şi vicleşugul acestora” (Ibidem).

Intrând în contact cu triburile de canibali, Sever Pleniceanu va fi chiar protagonistul unor întâmplări mai puţin obişnuite. În încercarea de a restabili ordinea între mai multe triburile războinice, printre care „Ababua” – trib care avea reputaţia de a fi cel mai crud, până la venirea Europenilor; toţi sunt canibali în acest trib” (Ibidem), şi „Bakango”, ambele vorbind aceeaşi limbă, foarte puţin deosebită („aceste triburi sunt de o rasă, cel din urmă însă nu e canibal propriu-zis” – Ibidem, p. 46) căpitanul român se va afla de câteva ori faţă în faţă cu aceştia.

 În cartea sa intitulată „Asupra Statului Independent Congo”, acesta va relata întâmplările la care a luat parte, doar curajul şi stăpânirea de sine, calităţi pe care le dobândise ca urmare a formării sale profesionale, ajutându-l să ducă la îndeplinire misiunile ce îi fuseseră încredinţate.

În toate serile – nota el – audiam pe malul apus strigătele indigenilor Ababua, care ne provocau prin tot felul de insulte. Unde nu cunoşteau apa, a cărei lărgime este de 300 m. şi fiindcă nu aveau luntri nu puteau trece râul, foarte adânc. Altminterelea nu ştiu cum le-am fi putut ţine piept deoarece postul avea un efectiv numai de 35 soldaţi. După două zile plec din Bomokandi spre Djabir. După patru ore de mers, văd pe malul stâng o ceată de Ababua. Au început să tragă cu săgeţile asupra luntrei mele, dar fără să mă atingă din cauza depărtării. Să fi încercat o luptă cu ei, nu era cu putinţă deoarece aveam numai un soldat şi acesta înarmat cu o puşcă cu capsă.” (Ibidem, p. 46-47)

     Ajuns la tribul Bakango, Sever Pleniceanu va constata că între războinicii acestui trib şi cei ai tribului Ababua avusese loc o confruntare  sângeroasă: „Până să sosesc eu, lupta se încinsese şi acum, ce vedeam, era sfârşitul; după câtva timp de la ajungere, războinicii (Bakango – n.n.) se întorceau cu trofee: cadavre mutilate, iar la gâturi purtau înşirate degetele acestor cadavre” (Ibidem, p. 47).

   Şeful acestui trib de „canibali de ocaziune”, Iamboa, deşi i-a promis căpitanului Pleniceanu că nu o să mănânce cadavrele războinicilor Ababua nu şi-a respectat cuvântul dat. „Obiceiul fusese mai tare decât promisiunea”, avea să relateze în carte sa aventurierul român: „Am asistat la înmormântarea cadavrelor şi până m-am întors în Europa am fost convins că îngropate au rămas. Ce se întâmplase de fapt? Peste noapte ei le dezgropaseră şi se duseseră de au făcut ospăţ. Am aflat aceasta de la servitorul negru ce am adus cu mine. Auzindu-mă povestind unui intim episodul, mi-a spus chipul în care Iamboa încălcase promisiunea” (Ibidem, p. 48-49).

Un comentariu la “Căpitanul Sever Pleniceanu, despre canibalii din Congo

  1. Tudor Ioana spune:

    Bună ziua. Mă numesc Ioana Tudor și sunt de fel din satul Poienarii Apostoli,com.Gorgota, județul. Prahova.Bunicul meu era născut în anul 1900, iubea istoria, avea o memorie a datelor ( anii de naștere și domnie a numeroși domnitori) și imi povestea perioada copilăriei mele o mulțime de lucruri trăite de el ( când a fost în cele doua razboaie), printre care și despre boierul Sever Pleniceanu.Îmi spunea ca acest boier avea conacul în centru satului Poienarii Apostoli și ca era bătrân și cu barba mare alba, și avea generator pentru curent în beciul conacului și seara scotea un bec la poarta , aduna copii satului și le povestea despre aventura lui în Africa.Îmi spunea ca avea o iapa alba foarte bătrână pe care o îngrijea în mod deosebit, despre care spunea ca ia salvat viața când au fost odata atacati a sărit în ocean( sau bazinul Nilului- nu mai stiu) cu iapa și ca le arata canibalilor bucăți de oglinda îndreptând lumina spre ei și așa au scapat. Spunea despre sotia boierului ca iarna pleca la Paris.Când eram în scola generala, am găsit intr-o carte de geografie câteva rânduri despre Sever Pleniceanu și le-am arătat bunicului meu.Era încântat ca o sa învețe copii despre boierul pe care el îl cunoscuse.Eu am crescut știind ca acolo unde era școală și căminul cultural locuite cândva un mare om. Numai ca nici în scurtul istoric al comunei nu zice nimeni nimic și nici dumneavoastră despre șederea lui la „tara mea”. Oare unde este adevărul? Mi-a făcut plăcere sa citesc articolul dumneavoastră și sa îmi amintesc de copilărie și de Cum ascultam cu nerăbdare povestirile bunicului…Va doresc o zi buna

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s