Cursurile de vară ale S.Ş.I.R. – Timişoara 2011

Sub genericul „Cultură şi civilizaţie de Banatul de Câmpie”, în perioada 17-23 iulie 2011, Societatea de Ştiinţe Istorice din România a organizat Cursurile Şcolii de Vară ale profesorilor de istorie şi iubitorilor muzei Clio, din România, manifestare metodico-ştiinţifică găzduită de Filiala Timişoara, condusă de prof. dr. Mihai Pârvulescu, alături de prof. dr. Dumitru Tomoni, cu sprijinul  Inspectoratului Şcolar Judeţan Timiş, Consiliul Judeţean Timiş, Primăria Municipiului Timişoara şi ECO – Şcoala nr. 16 „Take Ionescu”.

            Programul cursurilor a fost unul variat, prin alternanţa simpozioanelor, meselor rotunde, dezbaterilor ştiinţifice şi metodice pe teme de istorie locală, românească sau universală, cu cea a excursiilor tematice şi aplicative la obiective istorice din municipiul Timişoara şi judeţul Timiş, finalizându-se cu o vizită de documentare, în Ungaria, la Szeged, important centru cultural şi universitar.

Au susţinut comunicări prestigioase cadre universitare precum: prof. univ. dr. Nichita Adăniloaie, prof. univ. dr. Bogdan Teodorescu, prof. univ. dr. Victor Neuman, prof. univ. dr. Nicolae Bocşan, prof. univ. dr. Bogdan Murgescu, prof. univ. dr. Radu Păiuşan şi alţii; s-au desfăşurat sub genericul „Anul 1989 în Europa” o serie de activităţi la Memorialul Revoluţiei Timişoara (acesta cuprinde săli pentru expoziţii, documentare şi cercetare, bibliotecă, precum şi o capelă a „Eroilor „Revoluţiei”); au fost vizitate: Mănăstirea de la Radna, castelul regal de la Săvârşin, localităţile Făget şi Traian Vuia, Mănăstirea de la Româneşti, Muzeul de Artă Timişoara, precum şi centrul istoric şi cultural al Timişoarei cu cele mai importante monumente de artă dedicate evenimentelor din decembrie 1989.

Deschiderea oficială a Cursurilor de vară ale Societăţii de Ştinţe Istorice din România a avut loc în data de 18 iulie 2011, într-un cadru solemn, la Prefectura judeţului Timiş, în prezenţa oficialităţilor locale. Preşedintele Consiliului Judeţean Timiş, domnul Răzvan Hrenovschi, un fervent susţinător al culturii şi civilizaţiei locale, a urat bun venit celor 26 de istorici prezenţi la cursuri şi a făcut o amplă prezentare a locului pe care judeţul Timiş îl ocupă astăzi din punct de vedere economic, social şi cultural în spaţiul identităţii europene.

În după-amiaza aceleeaşi zile, alături de prof. dr. Ioan Haţegan am efectuat şi prima vizită tematică a oraşului Timişoara. În memoria Eroilor de aici care şi-au jertfit viaţa în timpul evenimentelor din decembrie 1989, au fost ridicate 12 monumente, număr sacru, special ales pentru semnificaţia lui de încheiere a unui ciclu. Sunt, dacă vreţi, 12 altare sacre pentru timişoreni, aşa cum aveam să ne convingem pe parcursul celor şapte zile de Cursuri, lectorate şi vizite de documentare. Modul de reprezentare ales de sculptori este de un expresionism dur, care mult timp nu a fost înţeles, iar monumentele au fost catalogate drept urâte şi este normal acest lucru căci durerea, suferinţa şi moartea nu intră în categoria estetică a frumosului. Este aşadar Timişoara de astăzi, chiar şi doar din acest punct de vedere, un veritabil reper al identităţii şi libertăţii.

A doua zi a cursurilor de vară s-a desfăşurat în prima sa parte, la Liceul Pedagogic „Carmen Silva” din Timişoara, acolo unde au susţinut comunicări prof. univ. dr. Radu Păiuşan („Aspecte ale comunismului în banat în anii 1945-1989”), prof. univ. dr. Bogdan Teodorescu („Problema păcii şi a războiului în Evul Mediu Românesc”), prof. univ. dr. Nichita Adăniloaie („Despre Nicolae Iorga”) şi preotul Dumitru Ioan.

Spre seară, acelaşi inimos profesor Ioan Haţegan ne-a oferit noi informaţii despre peisagistica urbană a oraşului Timişoara. Orașul moștenește un amplu patrimoniu de monumente istorice(circa 14.500), totodată cel mai mare din țară. De fapt întregul ansamblu de clădiri din centru și cele din cartierele Iosefin și Fabric sunt considerate monumente istorice. Acesta este rezultatul unei tradiții îndelungate de planificare urbanistică modernă, începută încă din secolul al XVIII-lea, o dată cu venirea austriecilor. Centrul orașului, amplasat în vechea Cetate, a fost remodelat, cu piețe și străzi drepte. Construcțiile erau bine aliniate, iar clădirile de la colțurile străzilor trebuiau să aibă elemente arhitecturale în plus. Predominant a fost stilul baroc de influență vieneză, care a adus Timișoarei numele de „Mica Vienă”.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, structura urbanistică a Timișoarei a suferit un proces amplu de modernizare. Fostele bastioane și spațiile militare au fost demolate și înlocuite cu bulevarde și cartiere noi. În 1904, Primăria a înființat postul de arhitect-șef și l-a atribuit tânărului arhitect László Székely. Acesta a adus o contribuție decisivă la remodelarea zonei centrale și la introducerea stilului Art Nouveau, secession și eclectic în peisajul urbanistic al orașului. Stau mărturie palatele din Piața Victoriei, Baia Publică Neptun sau Casa Brück din Piața Unirii. Tot datorită lui s-a conturat și arhitectura industrială, Abatorul comunal sau Uzina de apă fiind numai câteva exemple.

Cartierele Fabric și Iosefin păstrează intactă amprenta diversității etniilor și meșteșugarilor care le-au construit. Se păstrează influența germană, maghiară și sârbă. Clădirile nu depășesc două etaje, sunt viu colorate și foarte bogat ornate. În cartiere precum Mehala, Iosefin sau Freidorf, se păstrează trăsăturile tipice ale satelor tradiționale de șvabi bănățeni: case mari cu front stradal, frumos ornate și cu spații verzi în fața caselor.

Ultimul curent arhitectural care influențează vechiul oraș este cel românesc, introdus odată cu trecerea Timișoarei sub administrație românească. Cel mai bun exemplu este Catedrala Mitropolitană realizată în arhitectură tradițională românească, în stil moldovenesc. În perioada interbelică se construiesc și noi cartiere de vile în jurul centrului, unde se resimte influența stilului modern interbelic, a stilului brâncovenesc sau chiar francez.

Un farmec aparte este dat de parcurile și spațiile verzi ce se întind de-a lungul canalului Bega și în toate zonele orașului. Din acest motiv Timișoara a căpătat numele de „oraș al parcurilor și al trandafirilor”.

Ziua de 20 iulie, a găzduit pentru participanţii la Cursurile de vară ale Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, o vizită de documentare pe traseul Timişoara – Lipova – Săvârşin cu vizitarea Mănăstirii de la Radna şi a castelului regal de la Săvârşin.

La Radna, istoria mănăstirii de aici se întinde pe o perioadă de aproape 500 de ani. Prima biserică a fost înălțată aici la 1520, într-o perioadă când la sud de Mureș, în Banat, domneau turcii. Aceștia au atacat în repetate rânduri așezarea, iar biserica a trebuit reconstruită de multe ori. La invazia turcească asupra Lipovei, din 1695, biserica de la Radna a fost arsă din temelii, însă icoana Maicii Domnului, de origine italiană, a rămas intactă. După ce turcii au fost alungați din Banat, o nouă biserică a fost construită. Construcția bisericii actuale, în stil baroc, a început în 1752 și s-a terminat în 1782. Clădirile și anexele care țin de mănăstire s-au construit în mai multe etape, între secolele XVII-XIII.

Clipe aparte am trăit la Castelul regal de la Săvârşin. Deşi am vizitat doar cureta interioară, aceasta impresionează prin parcul dendrologic din jurul castelului înființat de vicecomitele Andras Forray, în anul 1514, care a fost domn de pământ și a avut moșie în zona Săvârșinului. Acest parc are o suprafață de 6,5 hectare și conține câteva specii rare de arbori și arbuști, declarate monumente ale naturii: brad argintiu, molid, tuia piramidală, chiparoși de baltă, salcâm chinezesc, pin de Himalaya, alun turcesc, stejari seculari și multe altele.

Castelul a fost construit între anii 1650-1680 şi este în prezent deținut de familia regală. Despre istoria sa, am aflat că la 9 iunie 1784 de aici a fost răpit vicecomitele Andras Forray (senior) de catre haiducii conduși de Petre Baciu. Şeful administraţiei comitatului a fost eliberat numai după satisfacerea revendicărilor haiducilor de catre însuși Iosif al II-lea, împăratul de la Viena. Nu peste mult timp, la 3 noiembrie 1784 au sosit aici cetele lui Horia, Cloșca și Crișan, cărora li s-au alăturat iobagii de pe domeniu, care au refuzat să se opună răsculaților.

Proprietatea castelului s-a transmis prin nobilimea maghiară, pentru ca spre sfârșitul dominației maghiare asupra Transilvaniei să treacă în fine în proprietatea lui Carol Hunyady, care a stăpânit domeniul Săvârșin până la moartea sa în 1932. După moartea acestuia, domeniul intră în proprietatea societății „Corvin”, la care acționar majoritar era Anton Mocioni. La 26 martie 1943, acesta vinde acțiunile majoritare regelui Mihai I. Acest castel nu a aparținut niciodată lui Carol al II-lea

Refăcută la începutul secolului al XIX-lea, în stil neoclasic și prevăzut cu etaj și un frumos balcon, clădirea castelului a suferit în cursul deceniilor multiple transformări interioare și exterioare. Castelul este înconjurat de un parc prevăzut cu lac și debarcader. După ce a fost confiscate de comuniști în 1948, la fel ca toate celelalte prorientăți regale, castelul a revenit în posesia Casei Regale la 1 iunie 2001. Principesa Margareta conduce acțiunile de restaurare a parcului și a casei în acelasi stil creat în 1943 de Regina-mamă Elena.

Excursia noastră a continuat la Făget, oraș situat în zona de contact a Câmpiei Lugojului cu Dealurile Lugojului, pe cursul superior al râului Bega. La Liceul Teoretic „Traian Vuia” din Făget, gazda noastră, prof. dr. Dumitru Tomoni ne-a vorbit despre această aşezare şi despre istoria sa.

Astfel, am aflat că Cetatea Făgetului este atestată documentar pentru prima dată în 1548, ca târg cu o puternică cetate. Între 15941602 a fost proprietatea Banului de Lugoj. În 1602 a fost asediată și distrusă de turci, după care a căzut în ruină. A constituit timp de 150 de ani obiectul unor aprige confruntări între români, turci și austrieci, lucru confirmat și de către săpăturile arheologice. Paralel cu cetatea militară a evoluat și așezarea civilă, devenind într-o perioadă relativ scurtă de timp, cea mai importantă localitate din zonă. Cetatea a fost demolată de către turci în 1699. În 1900 Făgetul a fost colonizat cu maghiari. La 5 iulie 1994 comuna a fost declarată oraș.

După un prânz copios şi o ploaie furtunoasă de toamnă, excursia a continuat la Mănăstirea de la Româneşti, staţiunea Luncani şi localitatea Traian Vuia, acolo unde s-a născut în anul 1872 pionierul român al aviaţiei.

În dupa-amiaza aceleeaşi zile am vizitat şi Colegiul Naţional „Coriolan Brediceanu” (Şcoală Europeană din 2007), una dintre instituţiile şcolare prestigioase ale oraşului Lugoş.  

            Ce-a de-a patra zi a Cursurilor de vară ale profesorilor de istorie din România a continuat cu o activitate ştiinţifică la Memorialul Revoluţiei Timişoara, unde funcţionează Asociaţia „Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989”. Aceasta a fost înfiinţată în 26 aprilie 1990 cu scopul statutar de a cinsti memoria victimelor represiunii din timpul Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Din 1990 până în 1999 Asociaţia a realizat un complex memorial în Cimitirul Eroilor din Timişoara şi 12 monumente, ridicate în zonele represiunii din Decembrie 1989. Începând cu anul 1996, în cadrul Memorialului funcţionează „Centrul Naţional de Documentare, Cercetare şi Informare Publică privind Revoluţia din Decembrie 1989”.

Primăria municipiului Timişoara a oferit asociaţiei un imobil din centrul civic al oraşului. Este vorba de o clădire din secolul al XVIII-lea, în stil baroc, o construcţie-monument. Clădirea se afla într-o stare avansată de degradare, motiv pentru care a fost nevoie de importante lucrări de consolidare şi amenajare, care încă nu s-au încheiat. Fondurile din care s-au plătit reparaţiile, consolidările şi construcţiile au fost decontate din alocaţiile anuale de la Bugetul de Stat, prin Ministerul Culturii şi Cultelor (majoritatea), şi din donaţii sau sponsorizări.Prin Legea nr. 46/2000, Memorialul Revoluţiei a fost declarat obiectiv de interes naţional.

Domnul Traian Orban, preşedintele Asociaţia „Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989” ne-a vorbit despre evenimentele din decembrie 1989 precizând că „în data de 16 decembrie 1989 la Timișoara s-a declanșat revoluția care avea să ducă la înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu și a regimului comunist din România. Inițial s-a format o mișcare de protest împotriva mutării forțate a pastorului reformat László Tőkés. Atât enoriași cât și trecători s-au adunat în fața parohiei acestuia în semn de protest. La scurt timp însă, protestul s-a transformat într-unul împotriva întregului sistem și s-au scandat pentru prima dată lozinci anticomuniste. Mișcarea a luat rapid amploare și în centrul orașului s-au adunat zeci de mii de revoluționari. Pe 20 decembrie 1989, Timișoara a fost declarată primul oraș din România liber de comunism, în urma unor confruntări sângeroase soldate cu peste 1000 de morți și alte câteva mii de răniți. Aceste evenimente au dus la căderea regimului ceaușist o săptămână mai târziu. Schimbările care au avut loc la nivelul clasei politice au dus la noi proteste din partea timișorenilor, proteste ce au culminat cu redactarea controversatei Proclamații de la Timișoara, în martie 1990. Cerințele timișorenilor se sintetizau în punctul 8 al proclamației, prin care se cerea ca foștii activiști ai PCR să nu mai poată candida la funcții publice în stat. Acest punct însă nu a fost pus niciodată în aplicare.

Vineri, 22 iulie 2011, participanţii la Cursurile de vară organizate de Societatea de Ştiinţe Istorice din România, au vizitat Szeged-ul, oraşul de reşedinţă al comitatului Csongrád şi centrul regiunii Dél – Alföld din Ungaria, situat pe cursul râului Tisa, participanţii la Cursurile Şcolii de Vară s-au bucurat de aerul unui oraş în care istoria pulsează la fiecare pas.

Numele Szeged provine din ungurescul „sziget” (insulă), oraşul devenind începând cu secolul al X-lea un important centru comercial şi administrativ. În anul 1247 primeşte titlul de oraş, iar în anul 1498 este ridicat la statutul de oraş liber regal. În secolul al XIV-lea, Szeged a devenit cel mai important oraş din sudul Ungariei, pentru ca în anul 1543 să fie ocupat de armata otomană, devenind centrul administrativ al acesteia. În anul 1715 şi-a recâştigat statutul de oraş liber regal.

Cetăţenii din Szeged au jucat un rol important în revoluţia din 1848 – 1849 şi în războiul de independenţă,  oraşul fiind locul unde Lajos Kossuth a rostit în iulie 1849 faimosul său discurs. Autorităţile habsburgice au pedepsit liderii oraşului, iar oraşul şi-a redobândit statutul de oraş liber regal 11 ani mai târziu.

Faptul că astăzi oraşul Szeged are clădiri frumoase şi bulevarde largi se datorează în principal inundaţiilor din 1879, care au distrus oraşul aproape în întregime, motiv pentru care împăratul Franz Joseph a vizitat oraşul şi a promis că „Szeged va fi mai frumos decât a fost”. El şi-a ţinut promisiunea, în următorii ani apărând un nou oraş modern dintre ruine.

Szeged este un oraş în care întâlneşti istoria la tot pasul. Apoi ce ne-a impresionat în mod deosebit este programul cultural pe care oraşul Szeged îl oferă: Opera din Szeged,  Compania de Balet, Orchestra Simfonică, nu mai puţin de patru teatre; „Collegium Artium” (o serie variată de lecturi pe diverse teme de artă, literatură şi muzică); în cursul verii, Teatrul în aer liber din faţa Bisericii Votive atrage aproximativ 4.000 de spectatori în fiecare noapte la spectacole de muzică şi operă; Muzeul de istorie Ferencz Móra (acesta atrage aproximativ 350.000 de vizitatori în fiecare an).

Apoi ar mai fi de spus că Szeged este un oraş cu foarte multe spaţii verzi, monumente, statui şi clădiri de patrimoniu istoric şi cultural. Aş aminti aici doar Catedrala Dóm a cărei piaţă rivalizează cu celebra Piaţă San Marco din Veneţia, cu peste 12.000 metri pătraţi. În această piaţă se organizează anual Festivalul de Teatru de Vară, care s-a organizat prima dată în anul 1931. În stil est-european construit din cărămizi roşii, sub arcadele Pieţei Dómului se află Pantheonul Naţional, căruia i-a dat naştere Klebelsberg Kunó, primul ministru de religii şi învăţământ, care adăposteşte peste 100 de statui şi basoreliefuri ale personalităţilor din domenii precum literatura, istoria sau ştiinţele naturale. În piaţa Catedralei se află şi turnul cel mai vechi al oraşului, Dömötör. Baza acestuia a fost construită în secolul al XI-lea, partea inferioară, în formã pătrată este în stil roman din secolul al XII-lea, vârful este în stil gotic din partea a doua a secolului al XIII-lea.

De asemenea, oraşul Szeged găzduieşte numeroase târguri pe parcursul anului: în Piaţa Dóm un târg de artă meşteşugărească ţinut de obicei înaintea Crăciunului, un târg general  în Piaţa Széchényi, un festival al berii, un târg industrial, care adună sute de companii locale şi internaţionale.

În acest oraş există un loc aparte, un loc în care istoria noastră prin intermediul unui personaj celebru, Nicolae Bălcescu, este mai prezentă decât oriunde în altă parte a Ungariei. Alături de ceilalţi participanţi la cursurile de vară, am trăit sentimentul de mândrie naţională fără a resimţi prejudecăţile legate de relaţiile româno-maghiare de-a lungul istoriei. Este vorba de casa în care, la 14 iulie 1849, Nicolae Bălcescu şi Kossuths Lojos au semnat „Proiectul de Pacificare” româno-ungară.  Documentul a fost redactat în limba franceza („Projet de Pacification”) şi apoi tradus pentru părţi în română şi în maghiară. În document sunt satisfăcute numeroase revendicări româneşti: de la folosirea limbii române în administraţie, în justiţie; problema şcolilor româneşti şi chiar desprinderea bisericii ortodoxe din Transilvania de sub jurisdicţia sârbească. De asemenea participanţii la revolte vor fi amnistiaţi în cazul depunerii armelor ş.a.

Deşi acest pas, acordul de la Szeged, poate fi măsurat ca însemnând o clipă în durata unui an şi mai bine de lupte fratrici de între maghiari şi români, totuşi încercarea de reconciliere dintre maghiari şi români, dintre Kossuth şi Nicolae Bălcescu sau Avram Iancu, chiar daca nu-şi va fi dat roadele ei atunci, credem că poate să fie pentru noi, cei de astăzi, un memorabil şi veritabil memento plin de benefice roade. Să le mulţumim, ar trebui, acestor mari oameni că totuşi au înţeles, fie şi în ceasul al douăsprezecelea, că mai bună decât războiul dintre maghiari şi români este pacea, că mai bună decât ura este înfrăţirea, că mai bun este respectul şi lupta solidară, decât vrajba şi duşmănia. Dacă ar fi aşadar să reţinem poate o singură impresie despre vizita din oraşul Szeged, aceasta ar fi legată de Nicoale Bălcescu şi locul în care a fost semnat „Proiectul de Pacificare” româno-ungară din 1849.

            În ultima zi a Cursurilor, au fost acordate diplome tuturor profesorilor participanţi şi s-au înmânat Premiile Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, pe anul 2010, fiind astfel evidenţiată contribuţia membrilor S.Ş.I.R. la cunoaşterea şi promovarea istoriei scrise: Premiul „Nicolae Iorga” – prof. univ. dr. Bogdan Murgescu   pentru lucrarea: „România şi Europa”; Miodrag Ciuruschin pentru lucrarea „Relații  politico-diplomatice ale României cu Serbia în perioada 1903-1914”;  Nicu Pohoață  pentru  lucrarea „Politica externa a României în timpul Războaielor Balcanice”; Laurențiu  Constantiniu  pentru lucrarea „Uniunea Sovietică între obsesia securității si insecurității”; Premiul „A. D. Xenopol” – Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor și Andrei Popete Pătrascu,  pentru lucrarea „Dincă Schileru, o legendă vie a Gorjului” şi Gheorghe Birău, pentru lucrarea „Gorjul Bancar”; Premiul „Constantin C. Giurescu” – doamnei  Angela Rotaru Dumitrescu,  pentru lucrarea „Învățământul românesc din Banat”; Premiul  „Gh. Brătianu” – domnului Nicolae Magiar,  pentru lucrarea „Protocolul din Protopresbiteriatul Mehadiei”; Premiul „Aurelian Iordănescu” – revistelor: „Studii si comunicări – istorie si societate”  editată de Filiala Prahova a SSIR,  „Anuarul SSIR”   editat de Filiala SSIR Câmpina, revista „Historica” editată de Filiala SSIR Dolj,  „Historia CNET” editată de filiala SSIR Gorj şi „Muscelul”  editată de Filialala SSIR Câmpulung Muscel.

Nu putem încheia aceste rânduri fără a aduce şi un cuvânt de mulţumire organizatorilor, dar şi conducerii Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, cu deplina convingere că şi în acest an cursurile au constituit un succes deplin. Aveam să părăsim Timişoara cu gândul că organizarea unui eveniment ştiinţifico-metodic de o asemenea amploare, a necesitat, pe lângă resurse financiare, o capacitate managerială deosebită a tuturor celor implicaţi, pe ansamblu sau secvenţial, în buna derulare a activităţilor programate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s