Note de lectură: IMPERIUL PRIVIRII de Costel Dobriţescu

Despre poezia lui Costel Dobriţescu s-a scris şi s-a vorbit, dar niciodată suficient cât să ne formăm o imagine completă despre acest „iniţiat  în legile unui hieratism halucinant – din prea exacta geometrie a formelor, din prea tranşanta explorare a liniilor şi unghiurilor” (Ion Popescu-Brădiceni), căci înainte de toate, autorul volumului de versuri Imperiul privirii s-a consacrat ca artist plastic.

Cunoscându-l şi ca poet, trebuie să remarcăm discursul liric personalizat la care Costel Dobriţescu îşi supune, „cu o intensitate auctorială distinctă şi fermă”, propriul sine.

În unghiul său de nostalgie, poetul „temperează incandescenţa clipei cu vise”. Este aceasta o doză asumantă de răspundere pe care Costel Dobriţescu nu ezită să şi-o însuşească şi pe care o filigranează atent cu metafore „asemenea unui orb care scrie / printr-o neaşteptată întâmplare / de-a lungul unei ficţiuni / trecătoare.” Dacă nu l-am recunoaşte pe poetul, de această dată, Costel Dobriţescu şi ca un pictor desăvârşit, care dă tablourilor sale caracterul de „paradigme vizuale” (Ion Popescu-Brădiceni), l-am bănui de o disimulare a propriului sine.

În poezia „Monolog”, autorul Imperiului privirii ne mărturiseşte: „Am nevoie de cuvinte germinate, / ca un plâns roditor / pentru sufletul meu arat / de o flacără albă…”. Este harul un dar al Divinităţii pe care Costel Dobriţescu îl primeşte şi îl cultivă, „la marginea luminii”, cu inima-i de mărgean ce se inundă „cu bunăştiinţă, de visări şi candori”.

Poemele sale au „un ritm interior subtil şi fluid, de o vibraţie înscrisă pe lungimea de undă a sensibilităţii artistice. Problematica pusă în discuţie e majoră, chiar gravă, cuprinzând în sfera sa problemele esenţial-existenţiale ale omului în general şi ale artistului în special.” (Aurel Antonie)

Cu alte cuvinte, Costel Dobriţescu îşi afirmă „cu o invidiabilă neclintire, un soi de rarisimă autocunoaştere, arta de a nu rata clipa de graţie, de a nu o aglomera” – cum inspirat afirma în postfaţa cărţii Imperiul privirii, doctorul în filologie Ion Popescu-Brădiceni.

Într-un permanent dialog interior, expectativ, cu sinele-i dedublat, poetul şi pictorul transpune într-un „imperiu al privirii – metafora-culoare” un soi de narcotism ontologic, specific acelor spirite încercate de „libertatea originală”. În poezia „Introspecţie”, Costel Dobriţescu ne mărturiseşte, nu lipsit de anvergura „amară a deşertăciunii” resimţită la limita resemnării: „Indiferenţi trăim din împrumut / Şi nu simţim cât am făcut risipă, / Plecăm în căutarea timpului pierdut / Când ne-a rămas o singură aripă. / În sufletele noastre verticale / Singurătatea încă mai străbate, / hrăniţi cu taine şi cuvinte goale / Învinuim lumina de păcate…”

Închis în „secunda sa” de peregrin al unor paradoxuri nicidecum stranii, doar filigranate într-un contrapunct solitar, poetul pictează „prin vizieră” într-o „dureroasă obsesie” propriile regrete: „ Nu mai pot răspunde / cine sunt acum, nici din care parte / voi mai fi plecat…”.

Costel Dobriţescu îşi rosteşte introspectiv propria-i osândă – „Să nu te ştie nimeni unde eşti, / Când te ridici sau când te prăbuşeşti, / Ce crud destin şi ce amar / Acest necunoscut calvar, / Să fii întotdeauna un Sisif / Pe un abandonat recif, / Să urci un bolovan banal / Tăcut şi anonim hamal…” (Singurătate).

Încheiem aceste note de lectură, cu certitudinea nedisimulată că poetul şi artistul plastic Costel Dobriţescu s-a impus ca un nume în lumea literaturii şi artei, în singurul spaţiu-altar predestinat eternităţii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s