Români şi românism…

     În „Dimensiunea românească a existenței”, Mircea Vulcănescu atrage atenția asupra accepției diferite şi de ce nu, superficiale pe care ne-o acordă străinii care intră în contact cu noi. Raportările la alte spații culturale, cunosc interpretări diferite.

     Spre exemplu, germanul nu înțelege de ce românii nu-şi pot lua în serios existența, chiar atunci când se află în primejdie. Ei se miră de izbânda unei administrații care „umanizează norma”, în contradicție cu ordinea şi disciplina germană: „neamțul nu poate înțelege cum poate avea loc o întreprindere în neorânduială”.

     Pe de altă parte nu poate înțelege „voința noastră de a distinge lucrurile limpede şi de a ne mulțumi cu ambiguitate”. La rândul său, nici anglo-saxonul nu poate înțelege putința noastră de a făptui numai după ce ne-am ancorat fapta într-un principiu, ori de a gândi numai după ce am precizat clar sensul lucrurilor. Toate aceste trăsături li se par străinilor ca fiind „vini grave”.

     Argumentul lui Mircea Vulcănescu este unul care ține de context. „Ce ar trebui să facem atunci ca să schimbăm imaginea nu prea pozitivă pe care străinii şi-o fac despre noi?”. Răspunsul este simplu: ,,să rămânem noi înşine”, adică toate aceste trăsături de caracter nu trebuie nicidecum schimbate.

     Despre români au fost enunțate, de-a lungul istoriei opinii şi puncte de vedere atât pozitive cât şi negative, de către cei cu care am intrat în contact. Este bine de ştiut faptul că poporul nostru, fiind de origine dacică, are şi o tradiție latină (transmisă prin limbaj şi instituții administrative), dar şi o pecete slavă şi o moştenire bizantină.

      Nu constituie un secret faptul că pentru antropologi o cultură străină este judecată din exterior, în funcție de unele standarde deloc conforme cu realul obiectiv şi specific al culturii respective. Am văzut că românul are o anumită concepție despre lume, care ne-a făcut pe noi românii să fim ceea ce suntem. În acest mod suntem judecați şi de alții, dar folosind alte particularități existențiale şi de ce nu, naționale. Nu ar trebui uitat faptul că „naționalul este şi el un factor de cultură şi nicidecum o reacție şovină sau fascistă” (Mircea Eliade).

     Atitudinea față de sine a românului este narcisistă; eul românesc nu îşi găseşte indentificarea cu eul occidental. De altfel românul nu pare să simtă conflictul pe care îl simt alte culturi, dintre noroc şi credință, că totul ,,este scris”. Pentru el, norocul este mai important decât determinismul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s