Românii în menghina propriei neputințe

Cu toate că suntem încurajați să credem că România cunoaște, în prezent, o evoluție la capitolul economic, dezechilibrele pe care le-am contabilizat în ultimii ani atrag atenţia că în țara noastră nu există o piaţă funcţională echilibrată. Exporturile şi investiţiile sunt încă deficitare, iar consumul, principalul motor al creşterii economice în România, după standardele Uniunii Europene nu este, deocamdată, funcţional. În timp ce principalele motoare economice ale marilor puteri europene sunt industria, agricultura şi serviciile, României i s-a impus consumul. Evident, este nevoie de investiţii, iar acestea deşi întârzie, trebuie să apară. Spunem că întârzie pentru a sublinia că nu ne-am pierdut în totalitate speranţa că va exista o redresare economică, în discuţie intervenind şi amplasarea strategică a ţării noastre. Practic, industria, aşa gârbovită cum pare, şi-a majorat contribuţia la formarea PIB-ului în ultima perioadă prin intermediul exporturilor şi rămâne motorul care susţine economia, potrivit analiştilor. Aceasta, desigur, la nivel teoretic.

În anii următori există perspective de creştere a sectorului construcţiilor pe seama lucrărilor de infrastructură demarate de autorităţi şi în cazul dezvoltării de parteneriate public-private, consideră aceiaşi specialişti. În ceea ce priveşte comerţul şi serviciile financiare-imobiliare, acestea vor înregistra creşteri modeste pe termen mediu, deoarece consumul privat va rămâne afectat de criza financiară, în condiţiile în care ritmul de creştere al veniturilor va fi lent.

Cea mai mare greșeală a tuturor celor care au condus România după 1990 a fost înstrăinarea companiilor care au clădit sistemul energetic național. Firmele au devenit indeziderabile, nu au mai avut loc lucrări de retehnologizare. Era nevoie de o clasă antreprenorială puternică care să ia niște minime măsuri protecționiste, indiferent de modelul de piață. De aici și până la falimentare a fost un singur pas. România a devenit dependentă economic pentru că s-a dorit și pentru că cei în măsură să ia deciziile de susținere antreprenorială cu specialiști români au închis ochii. În lipsa acestora, România a devenit treptat o țară aflată la mâna unor băieți deștepți care au privatizat, a se citi „vândut”, tot potențialul economic.

Astăzi dependența economică este dublată de cea politică și militară, iar în curând și socială. Principiul este unul simplu. Totul se produce lent și pare o emanație a societății românești, manipulată în realitate prin intermediul unei părți a mass-mediei și prin site-urile de socializare. Fără repere, modele și orizont societatea românească este strânsă ca într-o menghină a propriei neputințe.

România, fără prea multe surse financiare

Ultimele analize economice arată că industria românească a avut o creştere viabilă şi aceasta va rămâne unul dintre principalele motoare de creştere ale PIB-ului, datorită calificării forţei de muncă şi costurilor reduse cu producţia. Vorbim desigur de Produsul Intern Brut, nicidecum de relansarea industriei ca motor economic principal. Dacă ar fi să analizăm evoluţia economiei româneşti, în raport cu media Uniunii Europene, industria rămâne, în continuare, singurul sector care a prezentat o creştere, fiind nişa prin care România a beneficiat de efectele revenirii mai rapide a cererii externe.

Evident, este nevoie de investiţii, așa cum este și în cazul Gorjului, iar acestea deşi întârzie, trebuie să apară. Spunem că întârzie pentru a sublinia că nu ne-am pierdut în totalitate speranţa că va exista o redresare economică, în discuţie intervenind şi amplasarea strategică a ţării noastre. Practic, industria, aşa gârbovită cum pare, şi-a majorat contribuţia la formarea P.I.B.-ului, în ultima perioadă, prin intermediul exporturilor şi rămâne motorul care susţine economia, potrivit analiştilor. Aceasta, desigur, la nivel teoretic, căci nimănui nu-i vine a crede că țara noastră a făcut cine știe ce progrese în timpul guvernului Cioloș. Totul pare neclintit, iar expresia „pe loc repaus” este cât se poate de evidentă la actualii miniștri.

În anii următori, consideră specialişti, există perspective de creştere a sectorului construcţiilor pe seama lucrărilor de infrastructură demarate de autorităţi în urmă cu un an şi în cazul dezvoltării de parteneriate public-private. În ceea ce priveşte comerţul şi serviciile financiare-imobiliare, acestea vor înregistra creşteri modeste pe termen mediu, deoarece consumul privat va rămâne afectat de situația financiară a majorității populației, în condiţiile în care ritmul de creştere al veniturilor va fi lent. Astăzi, avem nevoie de o reluare a creşterii economice pe baze sănătoase, care să nu mai creeze dezechilibre externe. România nu are însă prea multe surse financiare la dispoziţie pentru a finanţa o creştere economică sustenabilă, exceptând fondurile europene, unde evoluţia în ultimii ani a fost dezamăgitoare, iar țara noastră nu pare capabilă să absoarbă noile fondurile.

România azi

România azi

Suntem cu toţii piesele nefericite ale unui puzzle numit generic „România azi”. În ciuda previziunilor favorabile în care lideri de ocazie caută să ne convingă că direcția țării este una bună, imaginea de ansamblu nu oferă certitudini.

Nu parcurgem doar o criză economică, socială, morală şi politică, ci şi una de încredere, de credibilitate, de autoritate şi nu în ultimul rând, de soluţii. Acestea din urmă sunt cele care lipsesc cu desăvârşire.

Astăzi, România continuă să fie privită ca o țară insuficient adaptată la standardele Uniunii Europene, iar prezența noastră este utilă doar când interesele generale o cer. Ne-am obișnuit să plecăm umil capul și să ne mulțumim cu fărâmiturile oferite pe tavă, alături de tacâmuri scumpe, dar de care, nu ne putem folosi. Suntem încă la ani buni distanță de progresele reale ale unei Europe în plină transformare și în care statele mari au nevoie de țări precum România.

În ultimii ani, am semnat în paginile ziarului „Vertical”, care apare săptămânal la Târgu-Jiu, editoriale a căror teme – de actualitate – au fost preluate din realitatea imediată. În politica editorialelor, așa cum se știe, știrile şi informaţiile sunt utile, chiar esenţiale, dar ele constituie doar originile și premisele unei perspective originale, inedite, pe care autorul trebuie să o exprime într-un articol de comentariu. Un text care îşi propune să dezvolte idei, să livreze opinii, să afirme poziţii, trebuie să conţină și suficiente elemente de context şi analiză pentru a fi înţeles de cei care nu au citit articolul sau articolele de la care s-a pornit.

Cartea de față adună în paginile sale editoriale publicate în ultimii doi ani, care analizează, explică sau critică diverse aspecte ale realităţii, ale acţiunii sociale, politice, economice, culturale sau religioase din țara noastră, în contextul apartenenței la Uniunea Europeană.

Mi-am asumat rolul de a pleda, prin mesajul scris, în favoarea sau defavoarea unor decizii, luări de poziție sau acțiuni, din convingerea că cititorii aşteaptă din partea unui editorialist confirmarea propriilor opinii, cu atât mai mult cu cât textul publicat înseamnă asumarea unei responsabilităţi.

Andrei Popete-Pătrașcu

 

România între guvernul tehnocrat și interesele europene

Poate analiștii economici sunt mulțumiți că la nivelul Uniunii Europene pentru anul 2016 se arată că România a avut o evoluție, indiferent ce înțeleg unii prin aceasta, în special datorită unei reabilitări în sectorul agricol și o îmbunătățire semnificativă a cheltuielilor de consum, dar asta nu înseamnă că trebuie să acceptăm ideea de a deveni o țară preponderent agricolă. Uităm parcă prea ușor că în urmă cu vreo două-trei decenii România a avut totuși o industrie care performa, apoi bucată cu bucată totul a ajuns la fier vechi.

În ultimii ani, multe din proiectele de relansare economică a României, au fost puse sub semnul întrebării. Se ştie foarte bine cum sunt în continuare dirijate fondurile externe şi ce comisioane se primesc. Trebuie menţionat şi felul în care s-a „exersat” politica economică în România: ca să priceapă toţi, ne-am vândut ţara pe nimic. În timp ce principalele motoare economice, industria și agricultura sunt la pământ, ministrul Finanțelor Publice a declarat că acordul cu FMI și Comisia Europeană a expirat în septembrie 2015 și, cel mai probabil, actualele echilibre macroeconomice nu justifică nevoia unui acord cu FMI, cu toate că acum un an de zile România era inclusă de Comisia Europeană pe lista țărilor cu dezechilibre macroecnomice.

Sunt însă voci care afirmă că Guvernul de la Bucureşti ar putea ajunge la un nou acord (al zecelea, în 23 de ani) cu Fondul Monetar Internaţional şi Uniunea Europeană la sfârșitul acestui an, „pentru a se proteja împotriva şocurilor de pe piaţa economică”, lucru susținut și de liderii PSD și Partidului Liberal. Așadar vorbim despre un acord de tip preventiv, însă nu suntem nici surzi, nici orbi și mai ales, nici proști, așa cum ne cred unii. În urmă cu șapte ani, în plină criză economică, România semna un acord stand-by cu Fondul Monetar Internaţional pentru că lipseau adevăraţii specialişti, iar pentru „cămătarii” de la FMI a fost floare la ureche să convingă de necesitatea unui împrumut. Astăzi, nu ne este foarte clar interesele cui le reprezintă guvernul tehnocrat condus de Dacian Cioloș. Interesele unei Românii de tip colonie, sau interesele Uniunii Europene care ne vrea în continuare în postura de datornici.

Despre români, alegeri și manșete apretate

Acum când în sfârșit, după multe tergiversări, știm și data exactă pentru alegerile parlamentare, iar partidele politice încep să devină din nou prezente în spațiul public, subiectul devine unul de actualitate. Printre deputaţii şi senatorii votaţi de către români în ultimii 26 de ani s-au aflat şi suficient de mulţi oportunişti. La fel și în Parlamentul European, acolo unde România are reprezentanții care, ne place sau nu, sunt parte a unei clase politice pusă pe căpătuială pe spinarea noastră, şi aceasta pentru că alegerile sunt democratice, iar reprezentanţii în Legislativ sau P.E. i-am votat mai puţin după competenţă individuală şi mai mult după culoarea politică, cu toate că alegerile sunt uninominale.

În România ultimilor 26 de ani nu s-au votat în realitate niciodată politicienii, ci partidele lor. Nu s-a votat pentru proiecte sustenabile, ci pentru promisiuni și lista poate fi lungă. Practic avem o meteahnă a electoratului român – incapacitatea de a face distincţie între posibilul viitor senator sau deputat votat şi partidul din care acesta face parte. Ultimele alegeri parlamentare ne-au arătat că puţini au înţeles că vor vota numai din colegiul de reşedinţă şi că vor avea de ales numai dintre persoanele care candidează pentru un loc de deputat sau senator în colegiul respectiv. Electoratul român încă nu a învăţat să voteze, că firesc este să alegem oameni pentru oameni şi nu partide. Dar de aici şi până la conştientizarea asumantă a votului pe care îl acordăm în calitate de alegători mai avem, indiferent de opţiunile electorale.

Ne îndreptăm în curând spre perioada în care toţi politicienii ne vor vorbi din nou frumos despre viitorul nostru şi al României, iar noi, cuminți, ca de fiecare dată, ne vom conforma. Sau nu, de această dată. Remarcăm însă că în 26 de ani încă nu am învăţat care ne sunt priorităţile în calitate de alegători.

Despre campania electorală la care vom asista peste doar două luni nu cred că sunt multe de spus, deocamdată. Dacă vom avea și în acest an broşuri contrafăcute, fluturaşi denigratori, bannere furate şi afişe rupte, rămâne să vedem cum arată România anului 2016, dar mai cu seamă care va fi profilul alegătorului român și ce surprize vor avea la butonii manșetelor apretate unii politicieni.

România, între starea de rău şi starea de bine

România, așa cum arată ea astăzi, este o țară racordată la valorile și legislația europeană dar încă tributară unei mentalități ce designează o formă de gândire specifică. Un studiu dat recent publicității arată imaginea României la nivelul de percepție al cetățeanului simplu și ce cuvinte îi apar în minte acestuia, atunci când aude expresia: România de astăzi.  O primă categorie, definită ca stare de rău, cuprinde cuvinte cu frecvenţă mai mare sau mai mică, dar cu un minimum de cel puţin două menţionări, ca: nesiguranţă, sărăcie, şomaj, corupţie, mafie, criză, anarhie, min¬ciună, dezordine, dezamăgire, eşec, umilinţă, lipsa banilor, bătaie de joc, ceartă, dezbinare, droguri, violuri, prostituţie, neocomunism, foamete, imoralitate. 
Există și o a doua categorie evidențiată, denumită sentimentul de bine sau starea de bine, aceasta incluzând cuvinte care exprimă o percepţie pozitivă: democraţie, evoluţie, deschidere spre vest, liberă exprimare, normalitate, liberă circulaţie, speranţă, afaceri.

Două  treimi din populaţia adultă a României exprimă, intuitiv, sentimente negative, o „stare de rău” mai degrabă decât de bine, chiar dacă ponderea nemulţumiţilor de modul în care trăiesc este mai redusă. Analiza, în funcţie de diferite caracteristici socio-demografice, arată că nu există diferenţieri majore induse de gen, nivel de instrucţie, stare civilă, statut ocupaţional sau religie în ceea ce priveşte imaginea pe care o au oamenii despre România de azi, iar singurele variabile care diferenţiază populaţia pe categorii sunt: vârsta, etnia şi regiunea de rezidenţă.

Astfel, tinerii au opinii mai favorabile decât vârstnicii, adică o parte (16%) descriu România zilelor noastre printr-o stare de bine, cei mai mulţi (59%) definesc spontan România prezentă prin cuvinte ce exprimă o stare de rău şi un alt procent (11%) au în minte simboluri ale acestei perioade precum: Iliescu, Băsescu, libertate ș.a. Cei de vârstă medie şi peste medie sunt mai degrabă omogeni, peste două treimi dintre ei îşi proiectează România de azi printr-o „stare de rău”.

România se află așadar între cele două stări. O Românie blocată pe modul „Repede înainte”, o Românie a „formelor fără font” actuale și astăzi. După un secol și jumătate, România continuă să  copieze masiv forme instituționale din Europa Occidentală, să le aplice fără a ține însă cont de realitățile tot mai greu de suportat de către majoritatea cetățenilor.

Despre globalizare și filosofia învingătorilor

Globalizarea a devenit, aşa cum s-a dovedit până acum, un termen superuzitat, căruia i-au fost atribuite numeroase semnificaţii. În principiu, aceasta poate fi definită prin interdependenţa economiei care se manifestă între state, ca urmare a creşterii coeficientului de dependenţă faţă de economia mondială, însă termenul de globalizare, sinonim cu franţuzescul „mondialisation”, se vehiculează la momentul de faţă în toate mediile de comunicare, scrisă şi verbală. Ca orice concept la modă, globalizarea, apreciată de unii, criticată de alții, este utilizată de multe ori fără înţelegerea semnificaţiei sale reale.

Cu n definiții, globalizarea nu presupune doar consecințe pozitive, astfel încât există și riscuri, iar acestea nu sunt deloc de neglijat. Unele dintre acestea sunt riscurile economice, iar fenomenul de globalizare este adesea însoțit de o filosofie a învingătorilor din perspectivă economică prin ștergerea unor întregi sisteme economice, mai puțin adaptabile la noul fenomen.

La o scară macro vorbim despre sisteme economice în care industria și agricultura sunt în continuă reducere și redimensionare, traversând un trend descendent. Globalizarea presupune în același timp o împărțire severă între cei foarte bogați (prea puțini) și cei foarte săraci (prea mulți). O asemenea evoluție nu este neapărat un rezultat al globalizării, dar printr-o analiză atentă se poate remarca faptul că globalizarea are darul de a accelera fenomenul de ștergere a unor sisteme economice, cu rădăcini locale și desigur apariția acestor decalaje sociale.

Vorbind despre acestea din urmă, ele sunt profund ancorate și într-un anumit tip de cultură ce le acompaniază, ajungându-se într-un final la ștergerea acesteia. Este și cazul României, în care evoluția economică din mediul rural și ștergerea tradiției prin plecarea celor mulți din acest mediu, conduce la părăsirea tradițiilor locale deci a culturii.

Se vorbește foarte mult astăzi despre o moștenire a secolului trecut, în care normele etice și morale sunt reconsiderate și ca urmare a fenomenului de globalizare. În discursul său, liderul de la Kremlin, Vladimir Putin scotea în evidență, de exemplu, în mod voluntar carențele de ordin național și cultural ale Uniunii Europene, atrăgând atenția asupra riscului aplicării sintagmei unitate în diversitate. Dacă până în secolul XX, tradițiile naționale constituiau puncte de reper, norme etice și morale, astăzi acestea se estompează și voit sunt șterse, în accepțiunea sa, în contextul europenizării statelor bătrânului continent.

Până la un punct, putem accepta remarcile sale, în care subliniază că specificul național, cultural, sub aspectul tradițiilor, poate dispărea, în dorința aceasta de uniformizare europeană și firesc, liderul rus nu vede cu ochi bun acest aspect, prin crearea unui bloc compact sub natură național-cultural, Europa cunoscând o bipolarizare accentuată: U.E. versus Rusia.