România, cu temele făcute?

Așa cum se prezintă astăzi clasa politică românească, fără deosebire de instituțiile pe care le prezintă, unii politicienii par să nu își găsească locul. Dacă este să luăm de „bune” încercările disperate de redresare economică a ţării, înseamnă că avem, în continuare, conducători (parlamentari, preşedinte, premier, miniştri) care nu au stofă de lideri şi nici pregătire sau, poate, nu au interes, într-o Românie peticită în genunchi și coate, servilă în continuare altor interese.

Pe acest fond nu poate să ne mire nici măcar faptul că două treimi dintre români habar nu au care este rolul Guvernului, al Președintelui sau al Parlamentului, majoritatea raportând totul la om și culoarea sa politică.

Cine are minte să priceapă, va pricepe că în România sunt doar jocuri politice în care unii sfârșesc prin a fi manipulați. Ce înseamnă însă interesele şi jocurile politice la înalt nivel? Cât de mult seamănă acestea cu cele de acum câteva secole. Despre cum se pune pumnul în gură şi se ordonă jocul de glezne? Ordinele „noii Porţi” nu se discută, se execută, iar după ce îţi faci „temele”, primeşti mângâieri părinteşti pe creştet.

Iată cum, despre clasa politică… doar de bine, s-ar grăbi unii să afirme. Mizând doar pe ignoranţa unora şi prostia altora, politicienii români și-au adaptat stilul unui anume soi de capitalism în care primează interesul personal, fără a fi interesaţi să asigure „viitorul ţării”, prin locurile de muncă, educaţie sau sănătate.

Cu toate că suntem încurajați să credem că România cunoaște, în prezent, o evoluție la capitolul economic, dezechilibrele pe care le-am contabilizat în ultimii ani atrag atenţia că în țara noastră nu există o piaţă funcţională echilibrată. Exporturile şi investiţiile sunt încă deficitare, iar consumul, principalul motor al creşterii economice în România, după standardele Uniunii Europene nu este, deocamdată, funcţional. În timp ce principalele motoare economice ale marilor puteri europene sunt industria, agricultura şi serviciile, României i s-a impus consumul.

Cum arată astăzi România, cu temele făcute? O Românie în care unii vor să muncească și alții care protestează împotriva locurilor de muncă. O Românie în care cetățenii minoritari se bucură de favoruri mai ceva decât în propriile lor state. O Românie care, deși este la masă cu restul europenilor, se hrănește în continuare cu mâna făcută căuș. O Românie în care statul se face că vinde, dar nu are ce, în afara unor grămezi de fier vechi. O Românie tot mai des silită să meargă în genunchi, doar de dragul celor care ne cunosc mai bine interesele. 

Anunțuri

Departe de progresele reale ale Europei

Despre criza soluțiilor în România ultimilor ani, am scris de fiecare dată când am avut ocazia. Și tot aici am scris despre faptul că România continuă să fie privită ca o țară insuficient adaptată la standardele Uniunii Europene, iar prezența noastră este utilă doar când interesele generale o cer. Ne-am obișnuit să plecăm umil capul și să ne mulțumim cu fărâmiturile oferite pe tavă, alături de tacâmuri scumpe, dar de care, nu ne putem folosi. Suntem încă la ani buni distanță de progresele reale ale unei Europe în plină transformare și în care statele mari au nevoie de țări precum România.

La aderarea țării noastre în Uniunea Europeană au existat numeroase raţiuni geopolitice. Ne-am trezit, apoi, în opinci şi flămânzi într-o Europă care ne-a ridiculizat ori de câte ori a avut ocazia. Am plecat capul şi umili, am mers mai departe. Teoretic, problema era una simplă, dar privind lucrurile din altă perspectivă, mentalitatea nu s-a schimbat, iar nivelul de trai nu a crescut prea simţitor în ultimii ani. Din contra, s-a simţit un regres. Şi toate acestea doar pentru că în 27 de ani, nu am reuşit să ne aliniem noilor standarde.

Ca număr al populaţiei şi ca suprafaţă, România este, într-adevăr, a şaptea ţară din U.E. şi nu este de închipuit că, odată, ar putea ajunge şi a şaptea putere economică, lucru care i-ar conferi, fără discuţie, şi o mai mare putere de influenţă în cadrul Uniunii. Acest deziderat nu se va împlini însă niciodată. Adevărul este că, de 27 de ani, România se află, de fapt, la periferia Europei, la aproape toate capitolele. Şi aici va rămâne pentru foarte mult timp.

După 27 de ani de democraţie, prost înţeleasă, consecinţele sunt, aşadar, greu de suportat. S-au adaptat doar politicienii şi cei care au ştiut să facă afaceri cu statul. Restul încearcă din răsputeri să supravieţuiască. Veniturile populaţiei sunt însă rezultatul „perpetuării ineficienţei în economie”. Nici guvernul Grindeanu, acum câteva luni, nici guvernul Tudose acum, nu dețin cheia spre eficientizarea standardului de trai al românului de rând. Se afirma pertinent că pentru a tinde la statutul categoriei sociale de mijloc, ar trebui să avem salarii de 3.000 – 4.000  lei. Înţelegem deci, că în România, mai mult de două treimi din populaţie trăieşte la limita (sub)existenţei, din moment ce salariul minim pe economie nu depăşeşte încă 1500 lei. Cât suntem de săraci ştim şi singuri, fără să mai arate Uniunea Europeană cu degetul care, și acesta, se schimbă în funcție de interesele celor mari.

România, cât o monedă pentru liderii lumii

Cu toate că suntem încurajați să credem că România cunoaște, în prezent, o evoluție la capitolul economic, dezechilibrele pe care le-am contabilizat în ultimii ani atrag atenţia că în țara noastră nu există o piaţă funcţională echilibrată.

Da, vom găzdui în această săptămână grupul de lucru 16+1 și vor fi prezenți la București cei mai importanți jucători economici de pe piață, dar asta nu înseamnă că economia românească performează la vreun capitol. Exporturile şi investiţiile sunt încă deficitare, iar consumul, principalul motor al creşterii economice în România, după standardele Uniunii Europene nu este, deocamdată, funcţional. În timp ce principalele motoare economice ale marilor puteri europene sunt industria, agricultura şi serviciile, României i s-a impus consumul.

Fără a trece peste interesele statelor occidentale, cele ale Uniunii Europene, care ne doreşte dependenți, peste atât de zvonitele interese „oculte”, peste „complotul internaţional”, despre care se discută la nivelul cetăţeanului de rând și despre care am scris și noi cu alte ocazii, sau peste o nouă criză economică, actualii guvernanţi nu sunt capabili să conducă singuri o ţară atât de mică. Cu totul altele sunt preocupările celor care deși se află la putere sunt și în opoziție, în mod paradoxal, căci despre aceasta din urmă oricum nu mai poate fi vorba din partea celorlalte partide politice.

Ajungem să ne întrebăm, firesc, care sunt rezultatele României după 27 de ani de capitalism? Că traversăm o criză a soluțiilor pentru salvarea noastră ca țară, economic, politic, social este evident. Că cei în măsură să găsească soluțiile și sunt plătiți pentru asta nu o fac e deja o problemă. Şi asta nu pare să-i deranjeze câtuşi de puţin. Cui nu-i convine, poate liniştit să-şi ia lumea în cap. Cea mai mare greșeală a tuturor celor care au condus România după 1990 a fost înstrăinarea companiilor care au clădit sistemul energetic național. De fapt aici se rezumă totul. Firmele au devenit indeziderabile, nu au mai avut loc lucrări de retehnologizare. Era nevoie de o clasă antreprenorială puternică care să ia niște minime măsuri protecționiste, indiferent de modelul de piață. Dar acest lucru nu s-a întâmplat și astăzi suntem dependenți de serviciile altora în propria noastră țară. Dar asta înseamnă capitalismul și instinctul de supraviețuire al statelor puternice în detrimentul celor mici. România este în continuare percepută ca o țară măruntă, pe care liderii lumii o pot oricând folosi drept monedă de schimb în satisfacerea propriile interese.

Calităţi şi defecte

Poţi să placi persoanelor pe care le întâlneşti, să ai  succes  după  succes, să  uluieşti  lumea  cu  inteligenţa ta, dar toate aceste calităţi „sociale” nu-ţi permit totuşi să fii  îngăduitor cu propriile tale defecte. Căci acel „cunoaşte-te pe tine însuţi”, celebrul epigraf gravat pe templul  lui Apollo din Delphi, este un sfat demn de urmat cu toate că e un  examen, dintre cele mai severe, la care trebuie să te supui permanent. Calităţi şi defecte: virtuţi – vicii, dărnicie – avariţie, recunoştinţă – nerecunoştinţă, sinceritate – făţărnicie, cinste – hoţie, cuvânt de onoare – călcarea jurământului, discreţie – indiscreţie, politeţe – insultă, moderaţie – exagerare, ascultare – neascultare, economie – risipă, stăpânire de sine – mânie, răbdare – grabă, curaj – laşitate ş.a.m.d. Avem cu toţii calităţi şi defecte. Unii mai multe, alţii mai puţine. Conştientizând că nu suntem perfecţi, ajungem să înţelegem că perfectibilitatea este un obiectiv pe care omul îl urmăreşte întreaga sa viaţă. Şi tocmai pentru că adesea este întruchipată, perfecţiunea este un cumul de calităţi. Nu a ajuns nimeni însă la perfecţiune, dar ne imaginăm adesea cum arată „perfecţiunea întruchipată”.

În curând, o carte despre patrimoniul cultural național din Gorj, scrisă de Crina-Adriana Gurică

În curând, la Iași, sub egida Asociației cultural-istorice „Dumitru și Maria Pleniceanu”, cu sprijinul Asociației „Victoria Internațional”, va vedea lumina tiparului cartea prof. Crina-Adriana Gurică: DEZVOLTAREA PATRIMONIULUI CULTURAL NAȚIONAL TISMANA. PROTEJAREA ȘI CONSERVAREA MONUMENTULUI ISTORIC „AȘEZAREA DIN EPOCA BRONZULUI DE LA TOPEȘTI – CETATE”.

„Patrimoniul cultural, componentă importantă a culturii, este o consecinţă directă a evoluţiilor socio-culturale şi chiar politico-economice. Prin urmare, patrimoniul cultural asociat unei comunităţi, respectiv unei entităţi etnice, culturale sau chiar teritoriale, are o specificitate bine conturată. Acesta reprezintă o mărturie și o expresie a valorilor, credințelor, cunoștințelor și tradițiilor care au rezultat de-a lungul timpului din interacțiunea factorilor umani cu cei naturali. Acesta se află într-o evoluție continuă și contribuie fundamental la dezvoltarea umană și creșterea calității vieții colective. În fond, patrimoniul cultural ne încântă și inspiră generațiile vechi și noi în călătoria lor spre cunoaștere.” (Crina-Adriana Gurică)

ptr fb

INEDIT: Cine a apărat Podul Jiului, în celebra bătălia din toamna anului 1916?

Din paginile cărții document Armata română în răsboiul mondial (1916-1918), vol. II, apărută la Editura Ig. Hertz, din București, la sfârșitul anilor douăzeci ai secolului trecut, scrisă de generalul Gheorghe Dabija, care păstrează amprenta celor mai bine de 80 de ani scurși de la apariția sa, aflăm un fapt inedit care așează într-o nouă lumină, evenimentele din ziua de 14 octombrie 1916 sau, așa cum au intrat în conștiința poporului român: Bătălia de la Podul Jiului.

22552589_722625217861336_5867122670023485733_n
Generalul Gheorghe Dabija, cel care a trăit dramaticii ani ai participării României la Primului Război Mondial, din postura de comandat, mai întâi al Diviziei 6 Infanterie, apoi comandant al Diviziei 2 Vânători, evocă în paginile cărții sale Bătălia de la Podul Jiului, grație informațiilor sale identificând un personaj pe care memoria posterității l-a reținut prea puțin: maiorul Alexandru Mlădinescu, din cadrul Diviziei a XI-a. Infanterie.
Iată ce consemnează generalul Dabija în paginile cărții sale: „Maiorul Mlădinescu, ofițerul de legătură al Grupului Jiu, lăsat de col. Anastasiu la poșta din Tg. Jiu, fiind încunoștiințat de apariția inamicului (btl. V/69 Infanterie german) în fața podului și văzând slăbiciunea celor 2 companii de miliții aflate în apărare la pod (2 cp. erau în oraș la grădina publică) constatând și lipsa de inițiativă a comandantului de batalion, face el act de inițiativă, și ia dispozițiuni pentru apărarea digului Jiului, adunând jandarmii rurali, gardiști de ai orașului în cap cu comisarul Popilian, cercetași și femei; cu ei și cu cp. 13/R. 59 Infanterie, maiorul Mlădinescu organizează repede o apărare, grație acestei initiative btl. V/69 Infanterie german nu poate executa ordinul „de a ocupa Tg. Jiu și de a întoarce apărarea depe stânga Jiului”, dacă acest btl. nu ar fi găsit în fața sa pe maiorul Mlădinescu, desigur că frontul român ar fi fost rupt”.
Concluzia autorului, în calitate de șef de stat major al Corpului 3 Armată, oferă, iată imaginea unui personaj care prin inițiativa și curajul său a scris o filă memorabilă din istoria participării României la Primul Război Mondial.

prof. Andrei Popete Pătrașcu

România la dispoziția tuturor, dar a nimănui

România ultimelor luni seamănă în continuare cu România pe care o știam, dar de care ne-am tot ferit în ultimii 27 de ani. O Românie nu atât a românilor, cât mai degrabă o „colonie”. O Românie care suportă un soi de democraţie cu iz de servilism pentru care plătim datorie externă şi suntem obligaţi să memorăm pe de rost lecțiile despre valorile europene, statul de drept și unitatea în diversitate, în detrimentul valorilor naționale, păstrătoare a unui spirit autentic.
Scriam și cu alte ocazii despre cum, aproape o jumătate de secol, ni s-au predat lecții împotriva „capitalismului imperial”, în timp ce, astăzi, câteva țări insistă să predea României lecţia despre „democraţie şi statul de drept”. E curios cum germani, francezi sau americani ştiu mai bine decât noi ce ne lipseşte şi de ce avem nevoie, în ce direcţie ne îndreptăm din punct de vedere economic şi ce efecte are criza politică perpetuă care s-a generalizat, când până și membrii acelorași partide politice nu se mai suportă unii pe alții, se acuză și se înjură mai ceva ca într-o mahala. Da, aceasta este România în care ideea „statului de drept” se raportează la cel sau cei care cred că, aplicând teoria, guvernarea lor este singura soluție viabilă pentru salvarea României, sau cei care cred că românii pot fi în continuare batjocoriți și umiliți de către o clasă politică tributară propriilor interese.
România care în ceea ce privește categoria „stat de drept”, acceptă din literatura de specialitate toate cele câteva zeci de definiții ale ei, ceea ce este firesc dacă avem în vedere faptul că cel mai adesea este tratată în interdependență cu categoria de „democraţie” căreia îi găsim alte câteva zeci de definiții. Avem o Românie în care unii vor să muncească, puțini cei drept, în timp ce alții protestează împotriva locurilor de muncă. O Românie în care cetățenii minoritari se bucură de favoruri mai ceva decât în propriile lor state. O Românie care, deși este la masă cu restul europenilor, se hrănește în continuare cu mâna făcută căuș. O Românie în care statul se face că vinde, dar nu are ce, în afara unor grămezi de fier vechi. O Românie pusă la dispoziția tuturor, dar a nimănui, tot mai des silită să meargă în genunchi, doar de dragul celor care ne cunosc mai bine interesele și lista poate continua pentru că este lungă, în timp ce România, în care „statul de drept” este ceea ce vrea fiecare, seamănă tot mai mult cu o „colonie”.