Datoria externă a României și metoda nemțească

Deși Uniunea Europeană ne-a primit de ceva timp cu braţele deschise, iar în România s-au perindat experți în toate domeniile posibile și imposibile, nu curge încă nici lapte şi nici miere de-o parte și alta a Carpaților. Că realitatea aceasta, diformă şi obtuză, ne predispune la medicamentaţie antinevralgică nu pare să conteze prea mult în ochii celor pentru care odată la patru sau, după caz, cinci ani, fac tot posibilul să ne convingă democratic de puterea pe care o deţine poporul. La nivel teoretic, aceasta sună bine, dar în realitate, România pare că s-a întors cu ani buni în urmă.

Se pare că fărâmiturile pe care le cerşim astăzi la masa bogaţilor sunt prea mari. Avem și exemplul grecilor, dar cu toate acestea, aproape jumătate dintre subiecţii români ai unui recent studiu se declară mulţumiţi de viaţa lor. Înţelegem că, gradul de mulţumire al populaţiei nu are neapărat legătură cu situaţia financiară a ţării şi ajungem, cel puţin analizând acest sondaj să dăm dreptate în continuare „specialiştilor” care încearcă să ne liniştească, apreciind că lucrurile încă pot fi redresate.

De unde atâta optimism nu știm, dar România continuă să funcționeze pe datorie. Sau poate gândim nemțește, dar încă nu am realizat aceasta. Să fie domnul Klaus Iohannis de vină? Dacă aruncăm o privire asupra istoriei, realizăm că Germania a reușit o performanța unică în lume: este singurul exemplu de țară care de-a lungul istoriei nu și-a plătit niciodată datoriile externe, nici după primul, nici după al doilea Război Mondial. Totuși, a reușit frecvent să determine alte națiuni să plătească.

Așa cum arată unii specialiști, există două căi pentru state de a ieși din starea de datornic. O metodă lentă, impusă acum Greciei, chiar de către germani, prin disciplină bugetară. A doua metodă este însă mult mai rapidă, iar Germania a aplicat-o atunci când a fost cazul: inflație, taxe speciale pe bogăția privată și scutirea de datorii. Altfel spus, „miracolul economic” se bazează exact pe tăierea datoriilor, lucru care astăzi este refuzat grecilor și de ce nu… românilor, dar metodă aplicat de germani cu succes. Se va gândi vreodată nemțește și pentru datoria României? Doar președintele ne poate spune.

Cert este că s-ar impune o discuție despre datoriile Europei, exact ca după al Doilea Război Mondial. O restructurare a datoriei, nu doar în Grecia, dar și în alte țări, precum România, este inevitabilă. La felul în care se negociază însă, cu plata datoriei în 30-40 de ani, este ridicol, iar datoria nu va fi acoperită niciodată. În plus, vor apărea metropole și bazine de muncă ieftină fără drepturi, într-o Europă în care deviza unitate prin diversitate poate avea orice înțeles. Poate aceasta se dorește, iar grecii, și de ce să nu recunoaștem, foarte probabil și românii, se află pe acest drum fără întoarcere.

File de istorie

Dumitru Pleniceanu în memoria posterităţii

Dumitru Pleniceanu este una dintre ilustrele figuri ale Târgu-Jiului de odinioară, care prin actele de caritate pe care le-a făcut la cumpăna secolelor XIX-XX, a rămas în memoria posterităţii. Cu studii în străinătate, acesta impresiona prin generozitate şi nobleţe, dar şi prin atitudinile şi manierele sale de aristocrat.

„Boierul Dumitru Pleniceanu”, aşa cum este el astăzi cunoscut, descinde dintr-o familie cu vechi tradiţii în rândul marilor proprietari de pământ din Oltenia. „La jumătatea secolului al XIX-lea, moşia Vădeni şi biserica „Adormirea Maicii Domnului” (de a căror existenţă îşi leagă numele, la începutul secolului al XVIII-lea, marele ban al Craiovei, Cornea Brăiloiu) ajung în stăpânirea lui Dumitru Căpăţână. Originar din satul Pleniţa-Dolj, acesta se ocupa cu negoţul de vite în Austria şi Ungaria, deţinând o avere considerabilă.  În anul 1842, ajutându-l pe Gh.D. Bibescu să ocupe tronul Ţării Româneşti, boierul Căpăţână primeşte din partea domnitorului, drept despăgubire pentru banii împrumutaţi, moşia Vădeni „cu tot ce se afla pe ea”. După moartea acestuia, întreaga moşie şi o parte din avere va rămâne fiului său Dumitru, care, stabilit la Vădeni în anul 1866, îşi va schimba numele după cel al satului în care se născuse: Dumitru Pleniceanu”.

Neavând moştenitori şi văzând sărăcia oamenilor care trudeau pe moşia sa, „va trece cu generozitatea la crearea unor opere de binefacere”. A ridicat o şcoală, un local de primărie, o bancă, a oferit burse copiiilor nevoiaşi şi a donat până la sfârşitul vieţii întreaga avere comunităţii.

A înţeles, ca mulţi alţii în acea perioadă, că ridicarea societăţii este implicit condiţionată de educaţie, motiv pentru care a contribuit la construcţia şcolii din Vădeni, a susţinut elevii săraci şi a fost alături de orice iniţiativă menită să lumineze şi să îmbunătăţească nivelul informativ al sătenilor de pe moşia sa. El făcea de asemenea o legătură inseparabilă între progresul economic şi educaţie considerând că oamenii simpli pot fi ajutaţi să elimine sărăcia prin dezvoltarea agriculturii şi a micilor industrii.

A înzestrat şcoala din Vădeni cu mobilier şi rechizite pentru micuţii dornici să deprindă tainele învăţăturii, printre care s-a numărat şi cea care avea să devină „Eroina de la Jiu”, Ecaterina Teodoroiu, şi a donat, în spiritul credinţei, alături de soţia sa, în decursul timpului, mai multe icoane, sfeşnice, candele ş.a. Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”.

Dumitru şi Maria Pleniceanu au legat în catifea şi argint Sfânta Evanghelie pe care, la data de 14 iulie 1896, au scris următoarele rânduri: „Dumitru Pleniceanu şi soţia sa Maria Pleniceanu, intrând stăpâni în proprietatea Vădeni la 1866, am găsit acest sfânt lăcaş cu Hramul Adormirii Maicii Domnului, aproape în ruină. De atunci şi până acum, am făcut continuu micile îmbunătăţiri şi Sfântul lăcaşu, coperişul cu tablă de fier şi altele. Acum am legatu Sf. Evanghelie cu argintu pentru conservare şi pomenire şi sunt rugaţi toţi Sf. Prelaţi să nu se ridice niciodată din biserică  şi va rămâne pururi pentru pomenire.”

În anul 1902, familia Pleniceanu a redactat un „Act de Donaţiunie!” prin care era donată Bisericii din Vădeni, toată averea mobiliară a familiei din oraşul Târgu-Jiu: „Ca să nu rămână fără esistenţă Biserica de zid cu patronagiul Adormirei Maicii Domnului ce este situată în apropiere de caselle celle mari alle acestei proprietăţi şi pe care le locuim donez imobilul acestei sfinte biserici prin acceptare Guvernului ţărei representat prin Domnul Ministru Instrucţiei Publice, caselle melle de zid  ce le am în Târgu Jiu fără mobilier cu locul împrejurimile de ulucă şi grilaj de fier şi toate dependentele lor al căror teren este în întindere de două deci şi şapte metri laturi, iar lungul şase deci şi cinci metri învecinându-se la răsărit şi la Apus cu cel lat teren ce mai are vânzătorul d-l Nae I. Bărbulescu, la mează noapte cu starea Unirei  şi la made di bulevardul ce se va construi, teren care este venit în proprietatea ea cu actul autentificat de onor Tribunalul Gorj la No. 3819 din August 1898.”

În acelaşi an, Dumitru Pleniceanu a ridicat în curtea bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, în partea de răsărit şi miazăzi, un monument funerar (cavou), pictat în anul 1903, de către Ştefan Nachescu şi A. Donaţi.

Prin testamentul semnat în anul 1906, acesta lăsa Eforiei Şcoalelor conacul din apropierea bisericii, precizând condiţia ca edificiul să fie utilizat pentru înfiinţarea unei şcoli de arte şi meserii. Astfel, din 1911 până în 1975, clădirea a adăpostit, pe rând: o şcoală de meserii, o şcoală agricolă, o şcoală pentru copii cu handicap – după care a fost preluată de către Muzeul Judeţean „Alexandru Ştefulescu”, apoi de către Mitropolia Olteniei în scopul restaurării.

Până la sfârşitul vieţii, Dumitru Pleniceanu a continuat actele de caritate, oferind cu generozitate nedisimulată întreaga avere (terenuri arabile, păduri etc) comunităţii în mijlocul căreia şi-a petrecut ultima parte a vieţii.

S-a stins în noaptea de anul nou 1906-1907 şi a fost înmormântat în partea dreaptă a intrării în cavoul de la Vădeni.

Prin grija Mariei Pleniceanu, la dorinţa soţului său, „o parte dintre fii şi fiicele celor care munceau pe moşia din Vădeni şi-au putut continua studiile la Târgu-Jiu sau Bucureşti. Chiar Ecaterina Teodoroiu, pe care Dumitru şi Maria Pleniceanu au îndrăgit-o de mică, şi-a finalizat studiile la Bucureşti unde, în anul 1909, dorind să devină învăţătoare, a urmat cursurile unui gimnaziu-pension, aflat undeva în zona parcului Cişmigiu.”

După decesul soţului său, Maria Pleniceanu a continuat să îngrijească Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, iar în anii 1910-1911 a realizat, în memoria lui Dumitru Pleniceanu, reparaţii şi renovarea bisericii „cu îngrijirea” Comisiei Monumentelor Istorice, aşa cum se arată într-o pisanie a sfântului locaş, aşezată deasupra uşilor de acces în biserică:

„ACEST DUMNEZEIESC LĂCAŞ CU HRAMUL ADORMIRII, CTITORIA MARELUI BAN CORNEA BRĂILOIU, A FOST RESTAURAT CU CHELTUIALA PIOASEI DOAMNE MARIA PLENICEANU ÎN AMINTIREA SOŢULUI EI CU ÎNGRIJIREA COMISIUNII MONUMENTELOR ISTORICE. 1911”.

Bun cunoscător al realităţilor sociale de la cumpăna veacurilor XIX şi XX, când în ţara noastră se derula o amplă dezbatere asupra reformelor  social-economice, iar în plan ideatic se discuta despre „elita socială”, Dumitru Pleniceanu se numără, în tot ceea ce a realizat, printre oamenii a căror activitate şi-a prelungit ecourile până în zilele noastre.

Zidind în suflet trecutul

Uneori în viața unui om intră persoane care mai devreme sau mai târziu le schimbă radical modul de a gândi, de a simți și trăi, iar atunci când fiecare e purtat de destin pe propriul său drum, rămân amintirile. Acestea păstrează legătura dintre persoane, dincolo de timp, de spațiu, de destin. Și totuși există amintiri care dor. Amintiri care ard mai tare decât o flacără și care sfâșie trecutul. Acestea nu se mai numesc amintiri, ci dureri. Dureri prin care visceral trecutul devine prezent și prezentul – teamă de viitor. Și cât de puțini sunt aceia care înving teama, sfârșind prin a-și zidi trecutul în suflet.

(A.P.P.)