Despre soldații „mercenari” din Armata română

Am mai pierdut un soldat român în Afganistan! Cu siguranță, mulți dintre cei care simt și gândesc românește se întreabă pe bună dreptate ce caută soldații noștri acolo, într-un război care nu este al nostru și din care România nu are nimic de câștigat. Despre toate acestea am scris și vom scrie ori de câte ori armata română va da eroi pentru alții. Chiar președintele Iohannis declara că „pentru noi, cei de acasă, ei sunt eroi şi trebuie să le fim recunoscători!” Cunosc și înțeleg cum funcționează sistemul de convenții militare din care țara noastră face parte, dar nu pot accepta că „eroii” români sunt „carne de tun”, așa cum au avut curajul să recunoască cei care s-au întors teferi din teatrele de operațiuni.  

Din 2001, România, ca membră NATO, a participat la Războiul din Afganistan de partea Coaliției Multinaționale conduse de Statele Unite ale Americii. Cei mai mulți dintre militarii români, aproape 1.000, sunt implicați în misiuni de menținere a securității în regiunea Qalat, din sudul țării, una dintre cele mai periculoase zone. Acolo, atacurile insurgenților sunt aproape zilnice, în special cele cu dispozitive explozive improvizate, cu rachete sau cu mortiere, iar la capitolul tehnică militară suntem „praf”.

Realitatea de acolo depășește de cele mai multe ori gradul nostru de închipuire. Ce să mai vorbim despre armament, când bocancii soldaţilor români sunt un dezastru, neschimbaţi în ultimii 20 de ani. Apoi, lipsa aparatelor de ochire pe timp de noapte. Câte unul la zece soldaţi şi nici acela nu este perfect operațional. Baza românească din Kaldahar, de pildă, a fost atacată în ultimii ani doar noaptea, când soldații noștri trăgeau aiurea prin aer pentru că nu vedeau nimic. Până și garourile sunt pe inventar, în armata română, unul la o întreagă patrulă, spre deosebire de americani, care au trusă medicală individuală. Taburile românești sunt și acestea un dezastru. Foarte lente, mereu se strică, iar soldații români recunosc: „Nu ştim unde suntem, ce e pe drum, cine ne atacă!”. Humvee-urile de acum sunt destul de fragile la minele de teren, aşa au apărut şi ultimele victime. „Americanii ne-au dat nouă camionetele pentru că ei şi-au luat Coogar, cel mai bun blindat la ora actuală”, iar noi suntem oricum obișnuiți să luăm de bun tot ce aruncă alţii.

Imaginați-vă umilința soldaților români, care au relatat un episod ce întărește convingerea că nu avem ce căuta acolo. „Cel mai dur a fost un sergent american care, într-o zi, ne-a spus că nu ne mai iau cu ei în misiune, pentru că nu avem dotări şi îi încurcăm!”. Cu toate acestea „este nevoie” de soldații români acolo. Ne întrebăm de ce, fără pretenția de a răspunde cineva. Avem un ministru la apărare care este de formație filolog, cu un doctorat în antropologie socială. Nu ne așteptăm să înțeleagă cum funcționează armata română. Știm însă prea bine ce îi determină pe soldații noștri să devină peste noapte mercenari în uniformele armatei române. Doar că nevoia te împinge de la spate și nimeni nu merge într-un război, care nici măcar nu îi aparține, din dorința de a deveni erou.

Anunțuri

România nu mai este ocolită de migranții musulmani

În ultimele luni, România a început să fie tranzitată de tot mai mulți migranți ilegali, fapt ce trebuie să sporească și vigilența celor plătiți să asigure siguranța cetățenilor români. De câțiva ani buni, Serviciul Român de Informații (SRI) avertizează că România riscă să devină țintă pentru teroriști. Cu noul val de migranți și refugiați ajunși ilegal pe teritoriul României, este evident că țara noastră riscă să devină și o posibilă țintă a terorismului islamic. Să nu uităm că încă din anul 2012 au fost dezactivate mai multe tentative de atac la adresa siguranței naționale a României.

De mai multe ori, în acest an, au venit avertizări dinspre SRI că România devine pe zi ce trece, o țintă pentru diverse organizații teroriste. Lucrurile par să fie mai serioase decât o simplă amenințare în creștere, de vreme ce potențiali teroriști au putut fi arestați în România. În condițiile în care, în țările vecine nouă, s-a ajuns la atentate, pericolul devine serios și în țara noastră. Potrivit unui raport recent privind impactul terorismului în lume, se  consideră totuși că România este  una dintre cele mai ferite ţări ale Uniunii Europene de ameninţările teroriste. Evenimentele ultimelor luni trag însă un semnal de alarmă cu privire la riscul ca lucrurile să se schimbe și în țara noastră, pentru că statisticile nu țin loc de siguranță națională.

Dacă România va lupta împotriva terorismului așa cum o face împotriva corupției, atunci există premise ca statisticile să nu ne mai ferească de astfel de pericole. În țara noastră, potrivit reprezentanților SRI, nivelul de alertă se menține la același nivel, în funcție de informațiile pe care le avem disponibile și de evenimentele care indică un risc scăzut de producere a unui atentat terorist pe teritoriul României. În ultimele zile numărul migranților ilegali s-a triplat, majoritatea venind din Turcia pe Marea Neagră. Având accesul blocat pe ruta pe care au folosit-o până acum, automat vor veni în România pentru a pleca spre Europa de Vest, deci numărul lor va crește în continuare.

Țara noastră a fost ferită de atentate teroriste, chiar și în condițiile în care, încă din anul 2002, ne-am implicat cu trupe în Afganistan și apoi Irak, în ceea ce unii au numit „Războiul împotriva terorismului”. În ceea ce privește cetățenii străini indezirabili pe teritoriul României, în ultimii ani, numărul acestora a ajuns la peste 50, pentru că reprezentau o amenințare teroristă la adresa României, potrivit datelor oficiale transmise de SRI, însă doar două cazuri importante de terorism cu conexiuni islamice s-au finalizat cu condamnarea celor în cauză, în România ultimilor ani.

Și ca o paranteză, pe vremea regimului comunist în România, își amintesc unii ofițeri ai structurii antitero, au fost dejucate câteva atentate teroriste islamice: „cu vorba bună”. Pentru că alte comentarii sunt de prisos, astăzi, România se simte în siguranță datorită statisticilor.

Economii naționale versus multinaționale

Vom scrie în editorialul de astăzi despre sistemele economice în care industria și agricultura sunt în continuă reducere și redimensionare, iar România este un astfel de exemplu, în timp ce multinaționalele domină, creând premisele aplicării conceptului de globalizare care, presupune, în același timp, o împărțire severă între cei foarte bogați (prea puțini) și cei foarte săraci (prea mulți). O asemenea evoluție nu este neapărat un rezultat al globalizării, dar, printr-o analiză atentă, se poate remarca faptul că globalizarea are darul de a accelera fenomenul de ștergere a unor sisteme economice, cu rădăcini locale și desigur apariția acestor decalaje sociale.

Globalizarea nu presupune doar consecințe pozitive, astfel încât există și riscuri, iar acestea nu sunt deloc de neglijat. Unele dintre acestea sunt riscurile economice, iar fenomenul de globalizare este adesea însoțit de o filosofie a învingătorilor din perspectivă economică prin ștergerea unor întregi sisteme economice, mai puțin adaptabile la noul fenomen.

Vorbind despre globalizare, desigur că nu putem evita o discuție chiar și subiectivă despre multinaționale. Cheia succesului acestor giganți nu este aceea că plătesc salarii foarte mari după standardele locale, dar medii după cele occidentale. Multinaţionalele au menţinut, în mod obişnuit, standarde mai ridicate de muncă decât concurenţii locali și au format o nouă mentalitate. În plan teoretic ele aduc capital, înzestrări şi idei superioare, care înclină unii să afirme „ridică nivelul de viaţă şi cresc oportunităţile oferite consumatorilor locali”. Nimic mai adevărat, doar că reversul medaliei duce în mod direct la decalajele sociale despre care scriam la începutul editorialului.

Vorbind despre rădăcinile locale, în fața cărora tot mai mulți ajung astăzi să strâmbe din nas, ele sunt profund ancorate și într-un anumit tip de cultură ce le acompaniază, ajungându-se într-un final la ștergerea acesteia. Este și cazul României, în care evoluția economică din mediul rural și ștergerea tradiției prin plecarea celor mulți din acest mediu, conduce la părăsirea tradițiilor locale deci a culturii. Se vorbește foarte mult, astăzi, despre o moștenire a secolului trecut, în care normele etice și morale sunt reconsiderate și ca urmare a fenomenului de globalizare. În discursurile sale chiar și Vladimir Putin, de exemplu, scoate în evidență, în mod voluntar, carențele de ordin național și cultural ale Uniunii Europene, atrăgând atenția asupra riscului aplicării sintagmei unitate în diversitate. Înțelegem desigur interesele Rusiei, dar iată că subiectul preocupă, și dacă până în secolul XX, tradițiile naționale constituiau puncte de reper, norme etice și morale, astăzi, acestea se estompează și voit sunt șterse, în contextul europenizării statelor bătrânului continent.

 

O guvernare asumată, dar în ce măsură?

Este evident pentru tot mai mulți dintre noi că adevărata problemă a României nu este una strict economică, existând totuși câteva pârghii care ar trebui să o facă viabilă. Am înregistrat de curând o nouă creștere economică, aceasta oferind așadar speranțe că situația poate fi redresată. Lipsesc însă soluțiile pe termen lung. Luăm în calcul până și ajutorul din partea Fondului Monetar Internaţional şi Uniunii Europene, după spusele analiştilor internaţionali, aceştia uitând să precizeze însă că tot noi suportăm împrumutul și dobânzile F.M.I. Problema este în continuare, deși s-au făcut pași importanți în rezolvarea acesteia, la clasa politică, la actualul guvern, cu un premier care pare că știe ce vrea, dar cu miniștri fără experiența în domeniile de care răspund și relația acestuia cu un preşedinte care „nejucător” fiind vorbește mai puțin și nu interes personal și pare ancorat tot mai puțin în relația cu cei care l-au susținut politic.

Să nu uităm, chiar dacă încă nu se pun în practică, există şi un set de măsuri şi programe pentru reforma sistemului fiscal, condiţie impusă de instituţiile internaţionale, doar că nu se aplică eficient, tot din rațiuni politice. La acest capitol, guvernul Tudose pare să lucreze, fiind ca și uitate experimentele cu loteria bonurilor fiscale, a bacșișului impozitat și atestatul de producător pentru leurdă, urzici și alte verdețuri.

După ce premierul Mihai Tudose a susţinut la instalarea în funcţie, că printre priorităţile sale se numără simplificarea legislaţiei, absorbţia fondurilor europene şi dezvoltarea de noi capacităţi industriale prin exploatarea de resurse minerale, din ultima analiză economică a României aflăm şi că industria a avut o creştere spectaculoasă în ultima perioadă şi aceasta va rămâne unul dintre principalele motoare de creştere ale PIB-ului, datorită calificării forţei de muncă şi costurilor reduse cu producţia. Sigur, în discuţie intervine şi amplasarea strategică a ţării noastre.

Este drept! Nu curge nici lapte şi nici miere în România anului 2017, deşi Uniunea Europeană ne-a primit de ceva timp cu braţele deschise. Pentru a gratina complet tortul fondant, să mai spunem că reprezentanţii U.E. se declară chiar mulţumiţi: „Avem aşteptări bune pentru că România va pune în practică angajamentele asumate”. România și-a asumat angajamentele, dar românii? Ca număr al populaţiei şi ca suprafaţă, România este, într-adevăr, a şaptea ţară din Uniunea Europeană şi nu este de închipuit că, odată, ar putea ajunge şi a şaptea putere economică, lucru care i-ar conferi, fără discuţie, şi o mai mare putere de influenţă în cadrul Uniunii. Acest deziderat nu se va împlini însă niciodată. Adevărul este că, de 27 de ani, România se află, de fapt, la periferia Europei, la aproape toate capitolele. Şi aici ar putea să rămână pentru foarte mult timp.

Sfintele Moaște, speranță pentru actualii demnitari

Cine să-i mai ajute pe actualii guvernanți, dacă nu Sf. Nifon, după ce o delegație numeroasă de miniștri s-a îngrămădit zilele trecute, alături de alte câteva zeci de mii de credincioși, la moaștele Sfântului care a viețuit la sfârșitul secolului al XV-lea, chiar aici, pe pământ românesc.

Născut în Grecia, înscăunat Patriarh al Constantinopolului, apoi surghiunit de către sultan, Sfântul Nifon ajunge în Țara Românească în timpul domniei lui Radu Vodă al IV-lea. Intră în conflict însă cu acesta și se retrage pe Muntele Athos. După moarte, moaștele sale sunt aduse pentru o vreme în țară de către domnitorul Neagoe Basarab, fiul său duhovnicesc, cel care oprește capul și mâna Sfântului, astăzi acestea aflându-se în Catedrala de la Târgoviște.

Poate și acesta este unul dintre motivele care i-a făcut pe mai mulți demnitari, membri ai Guvernului Tudose, să vină în pelerinaj la moaștele Sfântului Nifon, acesta fiind iată și ocrotitorul unuia dintre marii domnitori români, Neagoe Basarab, canonizat la rândul său în anul 2008.  

De-a lungul anului, în diferite localităţi, ori la diferite mânăstiri se fac pelerinaje la Sfintele Moaşte ale unor sfinţi români sau străini, unii cunoscuţi, alţii necunoscuţi. Oamenii se închină la ele cu speranţa că vor găsi vindecarea bolilor sau rezolvarea la problemele lumeşti. Alții, oameni politici, preocupați cu treburile grele ale țării, nu știm exact pentru ce se roagă, dar o fac și ei, alături de ceilalți credincioși, însă fără corvoada statului la coadă sute de metri, chiar kilometri, pentru a săruta Sfintele Moaște.

Totuși, nimeni nu se întreabă la ce se închină de fapt şi ce se ascunde în cutiile argintate. Biserica Ortodoxa Română nu poate spune cu exactitate numărul osemintelor sfinte prezente în lăcaşurile de cult însă dacă ar fi să consultăm site-urile creştin-ortodoxe, aflăm că există nu mai puţin de 700 de moaşte, adăpostite în peste 250 de biserici şi mănăstiri din România. Devenite un adevărat sport național, îndestulător ce-i drept pentru Biserică, pelerinajele la Sfintele Moaște au ajuns de pomină, îmbrâncelile între credincioşi luând locul smereniei şi circul împărţitului de sarmale locul evlaviei. Cu toate acestea „este o tradiţie veche, românească şi creştinească”, s-ar grăbi cei mai mulţi să spună. Numeroşi români, creştini până în adâncul sufletului şi măduva oaselor, străbat distanţe mari cu diferite mijloace de transport, uneori pe jos, stau zeci de ore la cozi interminabile, pe ploaie sau caniculă, se târăsc chiar în genunchi pentru a ajunge să se închine, să sărute Sfintele Moaşte şi să-i spună acelui sfânt ceea ce le apasă sufletul.

Iată cum, în anul de grație 2017, demnitarii români caută ajutor la aceste relicve ale credinței, singurele în stare astăzi parcă, să mai salveze ceva dintr-o Românie despuiată și răstignită în batjocura străinilor.

Despre manifestarea democrației

Conceptul de democrație este indisolubil legat de noțiunea de pluralism. Ea își găsește concretizarea în multitudinea de partide și organizații politice, sindicale, religioase, profesionale etc., exprimând diversitatea concepțiilor și organizațiilor care se interpun între individ și stat.

Pluralismul politic este un principiu după care funcționarea democratică a societății, garantarea drepturilor și libertăților cetățenești sunt condiționate de existența și acțiunea mai multor forțe politice și sociale aflate în competiție. Prin instituirea pluralismului politic drept câmp de manifestare a democrației, puterea politică nu mai tronează deasupra societății, ci se intersectează cu toate segmentele structurii sociale într-un mecanism chemat să funcționeze pe baza legitimității, a libertății. Aristotel spunea ca libertatea este „principiul fundamental al guvernământului democratic”.

În faza revoluțiilor burgheze, când s-a făcut trecerea la suveranitatea naționala, s-au conturat, pe fundalul recunoașterii omului ca ființă concretă, nu abstractă, anumite drepturi și libertăți. Ele se vor proclama sub denumirea de „declarații ale drepturilor omului ți ale cetățeanului”. Pentru a fi îndeplinite, poporul trebuie să-și exercite puterea pe principiul libertății. Toate democrațiile occidentale au recunoscut drepturile omului, printre care amintim: dreptul la libertate, dreptul la libertatea de exprimare, dreptul la libertatea de gândire, dreptul la libertatea presei, dreptul la viață, dreptul la proprietate, dreptul la securitate, dreptul la întrunire și la asociere, dreptul la apărare egală din partea legii, dreptul la o judecată promptă și dreaptă, dreptul la libertatea credinței și a conștiinței.

Acestea sunt drepturi ce nu pot fi abrogate de nicio putere, sunt așa numitele drepturi inalienabile. Ele decurg din suveranitatea poporului. Rolul drepturilor este de a proteja individul asupra abuzurilor venite din partea autorităților.

Democrația reprezentativă s-a format în jurul parlamentelor. Parlamentul este cel care legitimează guvernământul democratic. Funcția lui esențială este de a face legi și de a susține și controla puterea executivă (adică Guvernul). În România, Parlamentul este bicameral: Senatul și Camera Deputaților, ambele alese prin vot direct și secret de către cetățenii cu drept de vot, odată la patru ani. Democrația s-a dezvoltat și se dezvoltă numai în măsura în care relația dintre conducători și conduși (guvernanți și guvernați) se înclină în favoarea celor din urmă, când condușii impun conducătorilor, prin modalități și mijloace variate, respectarea drepturilor fundamentale ale individului.

Economia românească bazată pe analize și discursuri

De vreo câțiva ani încoace, fiecare ministru al Economiei din România a susţinut la instalarea în funcţie, că printre priorităţile sale se numără simplificarea legislaţiei, absorbţia fondurilor europene şi dezvoltarea de noi capacităţi industriale prin exploatarea de resurse minerale. Din ultima analiză economică a României aflăm şi că industria a avut o ușoară creştere în ultima perioadă şi aceasta va rămâne unul dintre principalele motoare de creştere ale PIB-ului, datorită calificării forţei de muncă şi costurilor reduse cu producţia. Sigur, în discuţie intervine şi amplasarea strategică a ţării noastre. Nu face excepție de la astfel de declarații nici actualul ministru al Economiei, Mihai Viorel Fifor.

Practic, industria, aşa gârbovită cum pare, şi-a majorat contribuţia la formarea PIB-ului, în ultimii trei ani, prin intermediul exporturilor şi rămâne motorul care susţine economia. Aceasta, desigur, la nivel teoretic. Nu putem ignora faptul că, în anii premergători crizei, creşterea economică s-a bazat preponderent pe consumul realizat pe datorie, iar ponderea serviciilor şi construcţiilor în PIB a urcat. Însă aceste sectoare au fost cele mai lovite de recesiune.

Astăzi avem nevoie de o reluare a creşterii economice pe baze sănătoase, care să nu mai creeze dezechilibre externe. România nu are, însă prea multe surse financiare la dispoziţie pentru a finanţa o creştere economică sustenabilă, exceptând fondurile europene, unde evoluţia în ultimii doi ani a fost dezamăgitoare.

Discursul miniștrilor a fost de fiecare dată același indiferent de culoarea politică, acela că vor acorda o mare importanţă mediului de afaceri. „Soluţiile viabile vor fi rezultatul dialogului cu patronatele, sindicatele, mediul academic şi specialiştii în domeniu”, a susţinut fiecare şi aproape că i-am crezut pe cuvânt, de fiecare dată. Dacă ar fi să analizăm evoluţia economiei româneşti, în raport cu media Uniunii Europene, industria rămâne, în continuare, singurul sector care a prezentat o creştere, fiind nişa prin care România a beneficiat de efectele revenirii mai rapide a cererii externe.

Creşterea sustenabilă viitoare va trebui, aşadar, să se bazeze pe industrie şi exporturi, fără a neglija însă cererea internă, profitând de competitivitatea exportatorilor, dar şi de cererea internă stabilă. Ne vom convinge dacă guvernul condus de Mihai Tudose va impune noi standarde și România, departe de a deveni ce-a fost odată, cu peste un sfert de secol în urmă, se va redresa economic.