Perioada în care totul este posibil…

În plină campanie electorală, în România curg din nou laptele și mierea, doar că laptele este degresat, iar mierea conține foarte multă glucoză. Dacă analizăm mai atent situaţia țării astăzi, vom remarca faptul că aceasta se află într-o continuă perioadă de transformări și căutări. Acest lucru este quasi–unanim acceptat de istorici, analişti, economişti, unii politicieni, sau de opinia publică românească.

Este perioada în care totul este posibil în România. Se promit în stânga și dreapta, de la bunăstare la investiții profitabile pentru comunitate și de la locuri de muncă la pelerinaje gratuite pentru toți cei care vor vota cu unul sau altul dintre candidații la alegerile locale.

Realitatea este însă cu totul alta: diformă și obtuză. Sunt voci care susţin vehement că este chiar mai rău. Iată exemplul Gorjului, un judeţ oarecare al României, care până să resimtă efectele capitalismului sălbatic, avea: fabrică de cauciuc, fabrică de sticlă, fabrică de ţigarete, fabrică de mașini-unelte, fabrică de pâine, fabrică de cărămidă, fabrică de mobilă, fabrică de gheaţă, fabrică de ciment, fabrică de confecţii, fabrică de lapte, complexe zootehnice şi lista poate continua.

Cum au dispărut toate acestea? Desigur întrebarea este una retorică, iar Gorjul este doar unul dintre exemple. În tot acest timp, România, ţara tuturor posibilităţilor, s-a vândut ieftin, pe bani puţini. Mai puţin iluziile, acestea oferindu-se, iată, gratis odată la patru ani, sau după caz, la cinci. S-au vândut societăţi (industriale, comerciale) pe nimic, doar-doar companiile mari vor veni să investească aici, s-a vândut și încă se mai vinde pământ românesc. „Negustorii de țară” nu tocmesc, nu negociază, doar vând.

Apoi să nu uităm încă vreo două-trei amănunte. Am constatat cum din aderarea României la Uniunea Europeană, agricultura şi industria au avut cel mai mult de suferit, în timp ce sectorul financiar-bancar, serviciile şi turismul au continuat politica aceluiaşi pe loc repaus. Ţara noastră nu era evident pregătită din punct de vedere economic să adere la Uniunea Europeană, iar criza a făcut ca această situaţie să adâncească lipsurile şi insuficienţele. O simplă radiografie ne arată că piaţa economică românească, nu este capabilă să devină funcţională prea curând. Cu toate acestea, românii continuă să închidă ochii în astfel de perioade, să revină la condiția de bază, aceea de creduli, și să ofere votul lor celor care îl merită atât de puțin.

Simpozion de istorie la Târgu-Jiu

Sub egida Societății de Științe Istorice din România – Filiala Gorj se vor desfășura la Târgu-Jiu în data de 25 mai 2016, lucrările Simpozionului Județean „Gorjul – vatră de istorie românească”, ediția a XXXI-a, cu tema: „Omagiu Alexandru Ștefulescu. Istoricii Gorjului și cărțile lor”.
Evenimentul reunește numele unor istorici, cercetători, arhiviști și muzeografi gorjeni, care prin contribuția lor la studierea istoriei și trecutului sunt continuatori prin profesie și credință a celui care a fost istoricul Gorjului: Alexandru Ștefulescu. Simpozionul din acest an este organizat în parteneriat cu Inspectoratul Școlar Județean Gorj, Serviciul Județean Gorj al Arhivelor Naționale și Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu”, fiind găzduit de către Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu.

afis

România reală, între tehnocrație și scutul anti-rachetă

Dezechilibrele economice pe care le-am contabilizat în ultimii ani atrag atenţia că în România există în continuare o piaţă nefuncţională. Am înregistrat, este adevărat, cea mai mare creștere economică în ultimele luni la nivelul Europei, însă cât de reală este aceasta? Exporturile şi investiţiile sunt încă deficitare, iar consumul, principalul motor al creşterii economice în România nu este, deocamdată, functional la parametrii optimi. Veniturile populaţiei sunt rezultatul „perpetuării ineficienţei în economie”, iar guvernul technocrat, doar o soluție de avarie pentru criza politică românească pare depășit la foarte multe capitole. Se afirma pertinent că pentru a tinde la statutul categoriei sociale de mijloc, ar trebui să avem salarii de 2.000 – 3.000  lei. Înţelegem deci, că în România, mai mult de două treimi din populaţie trăieşte la limita (sub)existenţei, din moment ce salariul minim brut nu se apropie nici măcar de 1.500 lei. Şi apoi, într-un moment izolat de sinceritate, „cineva” recunoştea sfidător: „Veniturile sunt prea mici, corupţia prea mare”.

„Dacă Guvernul nu ar reuşi să impună nişte cheltuieli rezonabile de funcţionare a statului”, până la sfârșitul anului 2016 România riscă să facă un nou împrumut, ne avertizează chiar specialiștii tehnocrați, „ca să putem să plătim toate facilităţile de care au beneficiat unele categorii în mod nejustificat”. Ce nu prea înţelegem noi, este la ce fel de categorii se referă acești specialiști?

Până găsim răspunsul, ne vine în minte o nouă întrebare: care sunt rezultatele României după 26 de ani de democraţie? O parte pe aici, o parte pe acolo. Concluzia: rezultate… din părţi, și asta nu pare să deranjeze câtuşi de puţin pe cei cărora ar trebui să le crape obrazul de ruşine. Bine că noi românii am pierdut şi gramul acela de conştiinţă pe care îl deţineam şi suntem scutiţi de simţămintele ruşinoase. Cui nu-i convine, poate liniştit să-şi ia lumea în cap, căci altfel  riscă să-i sară lumea în cap. Principiul acesta domină de departe toate instituţiile din ţara noastră. De ce ar trebui cineva să trudească pentru „binele ţării”, când poate doar crea impresia de prestator, în timp ce leafa sa continuă să crească? Că nemulţumirile sunt şi ele în creştere nu prea contează pentru distinşii noştri prestatori de servicii. Se impune o nouă concluzie: Ce bine este să ai obrazul gros, stomacul plin şi mai nou scut anti-rachetă.

„Este un succes politic, diplomatic, militar şi strategic al României”. V-aţi dat desigur seama că este vorba despre „Scutul anti-rachetă” amplasat pe teritoriul României. Dacă e aşa, de ce nu le-a trecut prin minte celor de la putere, în ultimii ani, să comande şi un „Scut anti-criză economică, socială și politică” să putem vorbi, de ce nu, de un succes economic, social şi de bun simţ al României reale, căci astfel de „succesuri”, precum cel de la Deveselu, în care simbolurile naționale sunt călcate în picioare de americani, nu ţin de foame.

Şi apoi, cine ar ataca o ţară precum România? O ţară care suportă chinul metastazic al crizelor din sănătate, educație sau cultură, perpetuate într-o manieră condamnabilă, în timp ce politicienii îşi duc somnul confortabil în Parlament, pe banii românilor care nu au salarii şi pensii decente, iar atunci când se trezesc mimează prigoana contra moravurilor de ordin financiar. Pentru aceasta ne facem vinovaţi şi noi că am crezut și credem în continuare în promisiunile lor şi ei că şi-au permis să ne mintă cu atâta neruşinare. Suntem cu toţii piesele nefericite ale unui puzzle numit generic „România eternă şi fascinantă”.

Misterul desenele rupestre de pe Cheile Sohodolului

S-a vorbit în presa locală (în general fără măcar o sumară verificare a surselor de documentare) despre manifestările artistice preistorice din judeţul Gorj: desenele rupestre. Subliniem şi faptul că pe foarte multe site-uri care promovează turismul din Gorj, desenele rupestre de la Runcu, de pildă, de pe Cheile râului Sohodol, constituie veritabile atracţii, pentru curioşi. Dezamăgire cruntă însă! Desenele rupestre de aici nu există, sau pentru a fi mai precişi… nu mai există!

interior cheile sohodolului

Între anii 1925-1930, academicianul C.S. Nicolăescu-Plopşor, nimeni altul decât nepotul deputatului gorjean Dincă Schileru, descoperea câteva picturi rupestre, a căror publicare avea să facă subiectul unor dezbateri aprinse.

La nord de satul Runcu, în locul zis „Lunca cu Pruni”, din Cheile Sohodolului, în dreptul Peşterii Popii, pe malul stâng al râului Sohodol, C.S. Nicolăescu-Plopșor a descoperit o serie de gravuri rupestre „executate cu priboaie de bronz sau fier”. Descoperirile au fost ulterior publicate în „Arhivele Olteniei” şi reprezintă „imagini antropomorfe şi zoomorfe, desene geometrice şi simboluri solare”. În locul numit „La Bulbuc” au fost deasemenea descoperite desene „pe suprafaţa netezită a unei stânci”, realizate „cu ajutorul unui instrument ascuţit”. 

Untitled-1

De la academicianul C.S. Nicolăescu-Plopşor, la abatele francez Henri Breuil

După ce a copiat desenele şi gravurile, reputatul arheolog cu origini gorjene le-a trimis abatelui Henri Breuil. Pe vremea aceea, francezul era autoritatea necontestată a arheologiei paleoliticului şi a artei rupestre primitive. În 1924, de pildă, acesta se afla în Ardeal, unde săpa în mai multe peşteri, împreună cu profesorul Marton Roska.

Răspunsul abatelui a aprins speranţele ca reprezentările artistice de la Runcu, de pe Cheile Sohodolului, sunt autentice. El le-a comparat cu picturile şi gravurile din Spania şi Scandinavia, de vârstă neo-eneolitică.

Cercetătoarea Gabriela Dobrescu arată într-un studiu despre desenele rupestre de pe Valea Sohodolului, plecând de la reproducerile realizate de C.S. Nicolăescu-Plopșor, că: „cea mai semnificativă imagine, din acest punct de vedere, cu pură şi dezinteresată încărcătură estetică, este aceea a calului. Este o imagine în unduitoare esenţializări abstracte, cum sunt, în general, mai toate desenele rupestre de pe toate meridianele lumii. Imaginea calului dispune de o astfel de schematizare plastică, a cărei proeminenţă stilistică nu lasă nici o îndoială asupra intenţionalităţii creatoare, încărcată de autentică fantezie, de a contura silueta unui cal într-o clipă de aşteptare fastă, amoroasă, a existenţei lui. Un indicibil vitalism erotic. Căci ce altceva ar putea semnifica alura flamboaiantă, de maximă încordare aţâţătoare şi deopotrivă în extaz, a acestei siluete zoomorfe ? Nu am nici o îndoială că în cazul desenului rupestru al calului de pe stânca de la „Lunca cu Pruni”, ne aflăm în faţa unei pure imagini artistice, înflăcărate, flamboaiante, fără semnificaţii magico-practice, izvorâtă exclusiv dintr-o tentaţie de natură estetică, având la bază un plus de libertate interioară rezonatoare, oricât de modest va fi fost el în acele vremuri îndepărtate. Asemenea imagini rupestre, de pură înflăcărare artistică – cum este cea a calului „îndrăgostit” – a fost creat într-un teritoriu natural al Gorjului, unde, în perindarea istorică şi nemărginită a timpului, a laut naştere o comunitate umană, cu spiritul unui neastâmpăr creator şi înflăcărat.”

Imagini zoomorfe vechi de mii de ani

Există însă în desenele rupestre de pe Cheile Sohodolului o aură de mister. În afară de C.S. Nicolăescu-Plopşor, nu a mai văzut nimeni picturile şi gravurile rupestre de pe Cheile Sohodolului, sau aproape nimeni. Practic nu există nicio dovadă a existenţei lor, în afara mărturiilor şi reproducerilor lui C.S. Nicolăescu-Plopşor. În repetate rânduri chiar, în ultimii ani, specialiştii români au căutat desenele rupestre indicate de acesta, fără a le da de urmă. Se pare totuși că unul dintre cercetătorii locali, prof. Grigore Smeu a reușit să identifice presupuse desene rupestre publicând și un studiu în această direcție.

Aceeași cercetătoare Gabriela Dobrescu, analiza reproducerile academicianului C.S. Nicolăescu-Plopşor, afirmând că: „încă două desene de pe stânca, de la „Lunca cu Pruni”, se impun a fi semnalate cu o anumită încărcătură şi rezonanţă flamboaiantă. Imaginea zoomorfă cu coarne – reprezentând o bovină – dispune de o anume caracteristică similară celei a imaginii calului: o expresivă dinamicitate a încordării făpturii în cauză, într-un gest năvalnic, înflăcărat, anevoie de definit până la capăt, de a lua, parcă, lumea în piept, o lume a unei naturi şi a unor vicisituni refractare, greu de stăpânit. În cazul desenului pe care-l interpretăm – descoperit de C.S. Nicolăescu-Plopşor – imaginea dispune de eleganţa unei sugestivităţii estetice flamboaiante, a mişcării, cumva a unui „salt” înflăcărat în întâmpinarea necunoscutului.”

Cel de-al treilea desen, ridică și pentru distinsa cercetătoare probleme dificile de interpretare: „Înclin să cred că este vorba de o pasăre cu aripile întinse. Dar nu este cu totul exclus să fie vorba de o făptură fantastică, din repertoriul unei mitologii ancestrale. Orice ar reprezenta, şi această imagine excelează printr-o dinamicitate înflăcărată, printr-un misterios nimb al unui imaginar flamboaiant.”

Dacă aceste desene au existat însă cu adevărat, nu vom cunoaşte probabil niciodată. Este dacă vreţi, un mister cum au dispărut desenele, dacă ele au existat vreodată, sau dacă cele identificate astăzi, sunt autentice.

Românii, carne de tun în Afganistan

Despre cum armata română a pierdut alți doi soldați în Afganistan se vorbește în ultimele zile cu nuanțele de rigoare, fără a se preciza însă faptul că România se află pe locul 51 în topul puterilor militare. Cu siguranță mulți dintre cei care simt și gândesc românește se întreabă pe bună dreptate ce caută soldații români în Afganistan, într-un război care nu este al nostru și din care țara noastră nu are nimic de câștigat, mai mult „suntem carne de tun”, așa cum au avut curajul să recunoască cei care s-au întors teferi din teatrele de operațiuni.

Din 2001, România ca membră NATO, a participat la Războiul din Afganistan de partea Coaliției Multinaționale conduse de Statele Unite ale Americii. Cei mai mulți dintre militarii români, aproape 1.000, sunt implicați în misiuni de menținere a securității în regiunea Qalat, din sudul țării, una dintre cele mai periculoase zone. Acolo, atacurile insurgenților sunt aproape zilnice, în special cele cu dispozitive explozive improvizate, cu rachete sau cu mortiere, iar la capitolul tehnică militară suntem „praf”.

Imaginați-vă umilința soldaților români, care au relatat un episod ce întărește convingerea că nu avem ce căuta acolo. „Cel mai dur a fost un sergent american care într-o zi ne-a spus că nu ne mai iau cu ei în misiune, pentru că nu avem dotări şi îi încurcăm”. Cu toate acestea „este nevoie” de soldații români acolo. De ce, întrebăm fără pretenția de a răspunde cineva. Știm însă prea bine ce îi determină pe soldații români să devină peste noapte mercenari în uniformele armtei române. Nimeni nu merge într-un război, care nici măcar nu îi aparține, de plăcere. Doar că nevoia te impinge de la spate.

Realitatea de acolo depășește de cele mai multe ori gradul nostru de închipuire. Ce să mai vorbim despre armament când bocancii soldaţilor români sunt un dezastru, neschimbaţi în ultimii 50 de ani. Apoi, lipsa aparatelor de ochire pe timp de noapte. Câte unul la zece soldaţi şi nici ăla nu merge ca lumea. Baza românească a fost atacată în ultimii ani doar noaptea, când soldații noștri trăgeau aiurea prin aer pentru că nu vedeau nimic. Până și garourile sunt pe inventar, unul la o întreagă patrulă, spre deosebire de americani, care au trusă medicală individuală. Taburile românești sunt și acestea un dezastru. Foarte lente, mereu se strică, iar soldații români recunosc: „Nu ştim unde suntem, ce e pe drum, cine ne atacă”. Humvee-urile de acum sunt destul de fragile la minele de teren, aşa au apărut şi ultimele victime. Americanii ne-au dat nouă camionetele pentru că ei şi-au luat Coogar, cel mai bun blindat la ora actuală, iar noi suntem oricum obișnuiți să luăm de bun tot ce aruncă alţii.

România, țara moaștelor sfinte (cu certificat de autenticitate)

Pentru că în această perioadă atenția este mai mult concentrată asupra vieții spirituale, ne-am propus să aducem în atenția celor care citesc aceste rânduri un subiect aparte din România de azi: moaștele sfinte.
De-a lungul anului, în diferite localităţi, ori la diferite mânăstiri se fac pelerinaje la Sfintele Moaşte ale unor sfinţi români sau străini, unii cunoscuţi, alţii necunoscuţi. Oamenii se închină la ele cu speranţa că vor găsi vindecarea bolilor sau rezolvarea la problemele lumeşti. Nimeni nu se întreabă, însă, la ce se închină de fapt şi ce se ascunde în cutiile argintate. Biserica Ortodoxa Română nu poate spune cu exactitate numărul osemintelor sfinte prezente în lăcaşurile de cult, însă, dacă ar fi să consultăm site-urile creştin-ortodoxe, aflăm că există nu mai puţin de 700 de moaşte, adăpostite în peste 250 de biserici şi mănăstiri.
Pentru că avem moaşte fără număr, Patriarhia a decis că este vremea să ţină o evidenţă clară a tuturor osemintelor sfinte din România, într-un catalog special, în care pe lângă fotografiile cu Sfintele Moaște să existe și un „document de autenticitate” al acestora.
„Este o tradiţie veche, românească şi creştinească”, s-ar grăbi cei mai mulţi să spună, dar când îmbrâncelile între credincioşi iau locul smereniei şi circul împărţitului de sarmale locul evlaviei, conotaţiile sunt de altă natură decât cea religioasă.
Numeroşi români, creştini până în adâncul sufletului şi măduva oaselor, străbat distanţe mari cu diferite mijloace de transport, uneori pe jos, stau zeci de ore la cozi interminabile, pe ploaie sau caniculă, se târăsc chiar în genunchi sute de metri, chiar kilometri, pentru ca să ajungă să se închine, să sărute Sfintele Moaşte şi să-i spună acelui sfânt ceea ce-i apasă sufletul.
Au ajuns de pomină pelerinajele la moaştele Sfintei Paraschiva de la Iaşi, la ale Sfintei Filofteia de la Argeş, sau la ale Sfântului Dimitrie Basarabov de la catedrala patriarhală din Bucureşti.
Mai ceva ca atunci când trebuie să îşi exprime atitudinea civică, românii participă cu sutele de mii la pelerinaje şi îşi pun toată credinţa în Sfintele Moaşte pe care le venerează, doar…
Sigur, spun unii, este de neînţeles pentru străinii de credinţa ortodoxă sau de învăţătura creştinească de unde găsesc unii români atâta evlavie şi pot să acorde atâta cinste unor rămăşiţe pământeşti ale unor oameni, care au trăit aici pe pământ, cunoscând toate cele omeneşti. Nu vom vorbi nici de prostie şi nici de lipsă de cultură, dar când prea exagerate devin şi astfel de manifestări nu ştim ce să înţelegem, fără a fi arăţi cu degetul pentru lipsa de cultură teologică.